Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Socotim că sărbătorile creștine prilejuiesc adesea părtășia bucuriei cu cei ce au trecut pragul vieții în nădejdea dobândirii celei veșnice.

Înaintea sărbătoririi Crăciunului, așadar, rânduiala bisericească pomenește o Duminică a strămoșilor, când am înțelege poate și pe a tuturor părinților, bunicilor și străbunilor, cei din urmă remarcând însușirea bunătății omenești. Unitatea fiecărui neam și legătura dintre acestea se arată într-un chip firesc, consolidând-o pe cea dintotdeauna, primând atât cele pământești, cât și cele cerești. În acest context se remarcă șirul ființelor apropiate nouă, care au trăit în omenie, făcându-se pilduitoare și îndrumătoare tuturor celor ce cu frică de Dumnezeu au străbătut anii vieții, cu nădejdea de a fi la rândul lor asemenea părinților, precum și al celor ce continuă un fir al vieții comun generațiilor spre cinstirea tuturor în veșnicie. Mai mult decât alte răstimpuri ale anului, cel al iernii prilejuiește strângerea celor de aproape în jurul focului sacru al conștiinței de neam și lege, cu toți care au precedat sau sunt contemporani, dorind împreună a fi urmașii statornici ai șirului celor care au voit să încununeze trăirea proprie. 

De fapt, pe toți oamenii îi leagă originea pe care îngerii o cântă într-un ceas de sărbătoare universală prin cuvintele din vremea aceea când a venit Fiul lui Dumnezeu în lume: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”[1] Înșine recunoaștem realitatea istorică consemnată prin intonarea colindei „Azi cu strămoșii cânt în cor/ Colindul sfânt și bun/Tot Moș era și-n vremea lor/bătrânul Moș Crăciun.”[2] Într-adevăr, același Moș Crăciun dintotdeauna, amintindu-ne de Însuși Creatorul lumii, învață ce trebuie făcut pentru a lua aminte la pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, înțelegând în acest fapt că suntem cu toții, ca oameni, fii ai cerului, la care privind în călătoria terestră, să suim și calea cerească, pe care mărturisim a o urma. Nimeni nu uită o istorie biblică sintetizată în Crezul nostru prin cuvintele: „care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om.”[3]  Adică în tot binele care marchează istoria omenirii cu toate căderile câte s-au întâmplat, lumea înscrie totuși un progres continuu pe care Cel ce S-a pogorât l-a schimbat într-o înălțare continuă care ajută să înțelegem menirea omenirii de a înainta mereu spre desăvârșire. Avem, desigur, pilde ajutătoare pe îngeri și sfinți, fără a uita și pe moșii și strămoșii, care în vremea aceea, de demult, s-au învrednicit de vestire cerească spre împlinire. De la sine înțeles că, în sinea fiecăruia primează Moș Crăciun, care, cum subliniază colindul „ne aduce totdeauna tot ce e frumos și bun.”[4] De reamintit că stăruința asupra binelui denotă că bunătatea se transmite continuu din neam în neam peste toate așteptările și că deosebit vocabularul sărbătorii o popularizează prin comuniunea cu Moș Crăciun. Oricum, numirea de Moș Crăciun, chiar cu pluralul de Moși, trimite la noțiunea de moșie ca o moștenire peste generații a roadelor ce provin de la cei ce ne-au precedat, împărțindu-le celor ce vor să fie pentru veșnicie, cu toți moștenitorii lor măcar o dată în an cutrăierători ai unui timp nemăsurat cum îl cântă colinda: „Din an în an sosesc mereu/la geam cu Moș Crăciun/E ger cumplit, e drumul greu,/da-i obicei străbun,” [5] adică lăsământ sfânt, tradițional, moștenit din moși-strămoși.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Moșia e departe în timp și spațiu, iar prea departe, pe firul vremii, o administrează pe rând moștenitorii, pentru ca să beneficieze de roadele pe care trebuie să le înmulțească. În această stare de lucruri, toți iau aminte la cuvântul Evangheliei „de aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa noi și vechi,” tâlcuitorul lămurind că e vorba de cărturarul creștin, posesor al Legii Vechi și Noi, ambele făcând parte din una și aceeași vistierie.[6] Am primit dintru început o învățătură lămurită privind viața sufletească, câștigând astfel o îndemnare care se înrudește cu ceea ce constituie o moștenire îmbogățind pe mai departe cu daruri neprețuite. Moș Crăciun a rămas în vocabularul laic obișnuit, cunoscându-i-se simbolul religios privind ceea ce este sfințenie. Nu a intrat în terminologia imnografică bisericească, dar s-a asimilat cu vocabularul laic obișnuit, ducând constant gândul la proveniența bisericească. Strădania creștină este aceea care privește mântuirea. Imnul bisericesc însuși este mărturisitor prin cuvintele: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta.” [7] Moștenirea se referă la întreaga obște și la fiecare credincios în parte. Ea se dobândește, așadar, prin osârdia tuturor. Termenul ca atare de „moștenire” înseamnă „dobândire de bunuri materiale, morale sau spirituale de la înaintași. În sens material, Mântuitorul vorbește de lucrătorii viei, care au omorât pe fiul stăpânului, adică moștenitorul, ca să-și însușească ei moștenirea lui.” [8] Altădată Domnul este rugat de cineva ca să spună fratelui său să împartă moștenirea părintească cu acesta… [9] Termenul de „moștenire” este folosit însă îndeosebi în sens spiritual, în care adesea e pomenit în epistolele pauline, de pildă luându-și rămas bun de la episcopii și preoții din Efes și Milet, după sfaturile pastorale date, le spune: „și acum vă încredințez lui Dumnezeu și cuvântului harului Său Cel ce poate să vă zidească și să vă dea moștenire între toți cei sfințiți,” [10] înțelegând că cei sfințiți sunt cei care au păstrat și au fructificat necontenit prin credință și fapte harul Botezului. Moștenirea de care este vorba se lămurește și în alte texte care o arată ca o „moștenire veșnică” a lui Dumnezeu. Astfel, scrie efesenilor: „ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți de El (Hristos) și spre lauda slavei Sale.” [11] „Făgăduința” are în vedere bunurile viitoare spirituale, pe care le dă Dumnezeu aici în parte, ca o arvună sau o garanție a acestei moșteniri. Între acestea sunt: iertarea păcatelor, sfințirea, înfierea sau ridicarea la starea de fii ai lui Dumnezeu prin har și împărtășirea Sfântului Duh, care în alți termeni se numește: răscumpărare, mântuire, dreptate, împărăție, îndumnezeire, slavă sau moștenire… Întregul, adică mântuirea definitivă și moștenirea slavei și Împărăției veșnice sau cerești, îl va da Dumnezeu abia în viața cealaltă, după Înviere și judecata finală. Sfântul Ioan Hrisostom, tâlcuind expresia „arvuna duhului sau a moștenirii”, spune: „cei ce cu adevărat se împărtășesc de Duhul Sfânt știu că este arvună a moștenirii noastre. El zice că Dumnezeu a cumpărat de la noi mântuirea noastră și, de aceea, ne-a dat numai arvună. Nu ne-a dat tot prețul imediat, fiindcă nici noi n-am lucrat totul, ci am crezut numai, dar acesta este doar începutul. Pentru aceea, ne-a dat și El numai arvuna. Deci, numai când vom proba credința noastră prin fapte, atunci și El va plăti prețul întreg.” [12] Arvuna moștenirii se spune că este răscumpărare, adică în vederea deplinei răscumpărări sau mântuiri care se definitivează în viitor, în veacul celălalt… Iar „lauda Slavei Lui” este aceea de a mântui chiar pe vrăjmașii Lui, după ce au devenit prietenii Lui și au rămas în această prietenie. [13] Cuvintele „bogăția slavei moștenirii Lui în cei sfinți” înseamnă întreaga moștenire a tuturor bunătăților pregătite pe care Dumnezeu o va da sfinților… Această moștenire este numită deopotrivă răscumpărare, mântuire, dreptate, îndumnezeire, slavă, împărăție și viață veșnică, reprezentând starea de trăire în ceruri pururea cu Dumnezeu. [14] Moștenirea este însăși împărățirea sfinților cu Hristos în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu (Apocalipsa 1, 6; 20, 6 și Efeseni 5, 5). Moștenitor adevărat a toată bogăția slavei moștenirii Lui (a Tatălui) și al făgăduințelor lui Dumnezeu este Însuși Fiul Său Iisus Hristos, Care împărtășește la această moștenire pe toți cei ce cred în El, devenind fiii Lui prin har, ei devin și împreună moștenitori cu Hristos. [15] Deci moștenirea este o chemare, o binecuvântare și un dar al lui Dumnezeu la care sunt chemați toți cei înfiați ca să moștenească binecuvântarea și la moștenirea Împărăției în ziua judecății, dar ea este și o răsplătire a faptelor, „răsplata moștenirii” care fusese făgăduită în primul rând celor săraci cu duhul, smeriți, făcători de pace, iubitori de dreptate, curați în inimă și prigoniți pentru Hristos. [16] Tot moștenire se numește și viața veșnică, în Împărăția slavei lui Dumnezeu, căci „oricine a lăsat frați sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau țarină sau case, pentru numele Meu însutit va lua și viață veșnică va moșteni.” [17]

Dreptmăritori creștini și creștine, 

Textele privitoare la moștenire subliniază caracterul transcendent al acesteia, de pildă, poftirea Mântuitorului la Judecata din urmă, „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” [18] Sfântul Pavel în pericopa apostolică a primei zile de Crăciun încurajează pe cititor așa: „Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” [19] Alcătuirea unui cunoscut imn bisericesc zice în rugăciune: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur într-o cuvântare spune: „Hristos te-a făcut moștenitor al cerurilor; tu însă nu-I dai în schimb nici bunătățile de pe pământ.” [20] Moștenirea asupra căreia stăruim face un adevărat bilanț al timpului și locului cu cei ce au stăpânit și au făurit o istorie a artelor și îndeletnicirilor, precum și a celor ce le-au făptuit, răspândite pretutindeni. O moștenire reprezintă mai mult decât un lăsământ oarecare, angajând întreaga ființă omenească în ceea ce înseamnă o îmbogățire și transmitere mai departe spre veșnicie. Praznicul Crăciunului face parte dintre acelea care asigură continuitatea permanentă a moștenirilor de totdeauna, amintind cuvintele Apostolului neamurilor: „dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu.” [21] Dacă noi Îl primim ca Prunc pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, avem și încredințarea că și El ne primește în Împărăția Sa cea veșnică. Privim cerul ca la acela care primește moștenirea pământului agonisită prin harul lui Dumnezeu. Drept aceea, să fim vrednici a sărbători cu binecuvântare cerească tot ceea ce am moștenit din străbuni în vederea desăvârșirii spre propria mulțumire a tuturor și slava lui Dumnezeu. Amin!

Al vostru, către Domnul rugător și de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

[1] Luca 2,14;

[2] Prof. Ion Brie, 73 de Colinde;

[3] Art. III din Crez;

[4] George Coșbuc, Ce ne-aduce Moș Crăciun, în Ochiul lui Dumnezeu – poezii inedite și regăsite, Eikon, 2004;

[5] ”Din an în an” în vol. Din an în an, 77 de colinde și 7 scenete religioase, ed. îngrijită de pr. Vasile D. Suciu, Timișoara, 2016, p. 17;

[6] Matei 13, 52; la Noul Testament, Versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli, București, 1993, p. 26;

[7] Troparul Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci;