Spun cei care au fost de față că filozoful Voltaire, înainte de a muri „își mușca degetele și își vâra mâinile în oala de noapte, luând și mâncând tot ce se afla acolo“; iar înainte de a-și da sufletul a scos un urlet „cumplit, înspăimântător, care parcă nu se mai termina“. Ateul Thomas Paine a murit strigând „O, Doamne ajută-mă! Dumnezeule, ajută-mă! Iisuse Hristoase, ajută-mă!“, repetând aceleași cuvinte, din nou și din nou, într-o tonalitate care îi înfricoșa pe toți cei de față. Un alt ateu, nefericit filozof al vidului, David Hume se arăta pe patul morții vesel și frivol - când era înconjurat de prieteni, dar când a rămas doar cu infirmierii a zis: „Toată viața am căutat lumina și acum mă aflu într-un întuneric mai adânc ca niciodată“. Last but not least, sărmanul Nietzsche a murit nebun și legat de patul de boală deoarece își mânca propriile fecale. Nu sunt singurii apostați care au sfârșit cumplit dar aceștia au un lucru în comun: în timpul vieții s-au folosit de darul cuvântului pentru a-L batjocori pe Cuvântul, Logosul lui Dumnezeu.
Nu vreau să fac referire directă la cuvântul Psalmistului („cumplită este moartea păcătosului“) ci la modul în care, acești faimoși corifei ai cuvântului nu au reușit să-și mai falsifice ultimul act al vieții așa cum au falsificat chipul lui Dumnezeu sădit în ei. La ce le-a mai folosit zecile de cărți scrise, mulțimile de admiratori și insultele proferate împotriva lui Hristos?

Deseori m-am întrebat cum de a fost posibil ca niște oameni inteligenți să se întoarcă împotriva singurului fenomen care dă sens vieții: credința. Am aflat două răspunsuri.
Primul ar fi că și ateii, ca orice religie de pe pământ, își au dogmele lor. Și ateii au canoanele lor pe care, dacă vreunul de-al lor le încalcă, este judecat cu mai multă rigoare decât o poate face un consistoriu (un exemplu modern: reprezentanții corectitudinii politice, acești neoinchizitori cu adevărat dogmatici, împotriva Ortodoxiei). Știm că cel ce se denumește pe sine „ateu“, „sceptic“ sau „agnostic“ dacă – zice el –nu crede într-un „dumnezeu sângeros și răzbunător“ atunci crede în yoga, meditație transcedentală, ecologism, aberații mayașe, zamolxianism et al.

Al doilea răspuns l-am găsit în cartea a doua a Înțelepciunii lui Solomon:

„Cei care cugetă nedrept și-au zis în sine: «Viața noastră este scurtă și tristă și omul nu poate scăpa de moarte... Din întâmplare am ajuns să fim cum suntem și după viața aceasta vom fi ca și cum n-am fi fost niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre și cugetarea o scânteie care se aprinde din mișcarea inimii noastre. Când se va stinge, trupul nostru se va face cenușă și duhul se va risipi ca aerul cel ușor. Numele nostru se va uita cu vremea și nimeni nu-și va aduce aminte de lucrurile noastre și viața noastră va trece ca urma norului și se va risipi ca negura... Ca umbra de trecătoare este viața noastră și sfârșitul ei este fără înapoiere, că s-a pecetluit și nimeni nu mai vine înapoi. Veniți deci și să ne desfătăm cu bunătățile cele de acum și de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereții. Să avem din belșug vinuri scumpe și miresme și să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veștejesc»“ (Înțelepciunea lui Solomon 2, 1-9).

Recunoașteți aici sloganele pe care le vedem zi de zi în ziare, la emisiuni, în reclame, în școli? S-a schimbat ceva în gândirea omului fără de Dumnezeu - adică „[cel] care cugetă nedrept“? Fiecare verset de mai sus se regăsește în discursul celor care își trăiesc viața nedorind să cunoască rațiunea pentru care au fost creați. Fiindcă ei nu vor să știe că au fost creați: nu există loc pentru Dumnezeu în inima lor. 
Cred că cea mai cutremurătoare reprezentare a cenușiului vieții fără credința în Dumnezeu este scena descrisă în manualul de pictură bizantină al lui Dionisie din Furna („Erminia picturii bizantine“), scenă intitulată: „Lumea aceasta zadarnică“. Tabloul iconografic redă cele șapte vârste ale omului: prunc, copil, june, tânăr, bărbat, bătrân, unchiaș. Cele șapte vârste sunt dispuse în jurul unei roate împărțite în patru – simbolul timpului. Fiecărei vârste îi corespunde o reprezentare tipologică însoțită de câteva cuvinte care reușesc să surprindă admirabil drama celui care-și trăiește anii în fuga după deșertăciunile acestei vieți.
Pruncul: „Oare când voi ajunge și eu să fac cele ale oamenilor mari?“
Copilul: „O, anule, treci mai curând ca să cresc mai degrabă“
Junele: „Iată, se apropie vremea dregătoriei“
Tânărul: „Care om este mai sus decât mine, [și cine poate să mă covârșească]?“
Bărbatul: „O, anule, precum văd, a trecut tinerețea!“
Bătrânul: „O, cum mă amăgiși pe mine, ticălosul, o, lume mincinoasă!“
Unchiașul: „Amar, amar, o, moarte, cine poate să scape de tine?“

Nu cred că această scenă se referă la viața pe acest pământ în general, fără distincție între cei care trăiesc întru Hristos și cei care trăiesc după cugetul nebun al acestei lumi. Sfinții dau mărturie; ei au îmbrăcat în har fiecare vârstă arătându-ne că orice clipă este prielnică mântuirii iar viața trăită întru Hristos este izvor de bucurie aici și după moarte.
„Și fă [iconarule] de-a dreapta și de-a stânga roatei [timpului] doi îngeri, având la capetele lor jumătăți de ceasornic și întorcând ei roata cu funii; și la îngerul cel de-a dreapta scrie: «ziua», iar la îngerul cel de-a stânga scrie «noaptea». Și deasupra roatei scrie acest titlu: «Viața trecătoare a acestei lumi amăgitoare»“.