„Prin căi anevoioase urci la stele” sau „urci la Hristos, dobândeşti Împărăţia cerurilor”. „Anevoioase” sunt căile fiindcă noi, creştinii suntem sarea care apără pământul de stricăciune (cf. Mt. 5, 13), cei care îndrumă şi păstrează creaţia în hotarele raţiunii pentru care a fost adusă la existenţă: comuniunea cu Dumnezeu. Despre aceste „căi anevoioase” ne vorbeşte Părintele Moise Aghioritul: „Să nu ne încredem în oameni de la care nici nu poate fi vorba să ne izbăvim. Să nu ne atingem mâinile de bogății nelegiuite și păcătoase. Suntem chemați să trăim din nou o altă sfântă singurătate, diferită. Zice un cuvios avvă din vechime, dacă omul nu va spune că este singur, nici Dumnezeu nu poate să-l mântuiască…Trebuie să recunoaștem și să mărturisim că mulți dintre noi ne-am creat un Dumnezeu după măsurile noastre și pentru necesitățile noastre. Ne-am stabilit o relație absolut relaxată cu El care să nu cumva să ne strice huzurul nostru și ceea ce ne convine nouă” (p. 84). Fără divagaţii, fără sentimentalisme sau calchieri din literatura motivaţională atât de la modă astăzi, cartea se prezită, în cele 160 de pagini ale sale, ca un rechizitoriu pe care autorul îl face creştinului contemporan în cele cinci capitole: „Pathologia şi omorârea patimilor”, „Cultivarea inimii”, „Descoperirea lui Dumnezeu în viaţa noastră”, „Dobândirea Duhului Sfânt”, „Ieşiri din criza duhovnicească contemporană”.

„Prin căi anevoioase urci la Hristos” fiindcă este dificil să te dezbraci de duhul acestei lumi dacă nu Îl doreşti pe Hristos: „Prin ce diferă creștinii noștri de ceilalți oameni, când și ei se supără, se mânie, se ceartă, bârfesc, pizmuiesc, se înfurie și osândesc? Ba încă și mai mult, acești creștini ai noștri se tem foarte tare de greutăți, de sărăcie, de boală, de moarte. Lăcomia, bogăția, traiul bun, confortul nu lipsesc din viața credincioșilor de astăzi. Cum, așadar, iubiții mei, să mai și spunem că suntem creștini, când Evanghelia lui Hristos o primim pe sărite?” (p. 49).

„Căi anevoioase” fiindcă fără Hristos şi Biserica Sa suntem precum păgânii şi „dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Mt. 5, 13) Remarcă Părintele Moise: „Ceea ce este mai înfricoşător astăzi e faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimţit duhovniceşte. Uneori nici măcar nu bănuieşte că trebuie să se pocăiască neîncetat” (p. 18).

„Căi anevoioase” fiindcă numai prin nevoinţă şi greutăţi poate omul intra în Împărăţie, iar nu prin autoamăgire şi acceptarea condiţiilor pe care „stăpânitorul acestei lumi” ni le impune, stăpânitor care nu are nimic în Hristos (In 14, 30). Nevoinţă nu este doar asceza, postul, rugăciunea, ci şi strădania de a te purta cu bunăcuviinţă, de a-l respecta pe aproapele, văzând în el chipul lui Hristos, nu un concurent sau un străin vrăjmaş: „Să lași loc altuia, să faci bucuros cele ale altuia, să-l odihnești pe fratele, să respingi voia cea plăcută ție… Fără morală, bunăcuviință și noblețe suntem atrași în promovarea de sine, autoîndreptățirea, autosuficiență și recunoașterea publică a meritelor personale. Ne temem de poluarea mediului înconjurător și de produsele alimentare și nu de întinarea inimii noastre din pricina minciunii și ipocriziei.” (p. 149)

Scrisă în anii de gravă criză economică ce s-au abătut asupra întregii lumi şi parcă mai crunt asupra poporul grec, lucrarea Părintelui Moise Aghioritul „Omorârea patimilor. Chemare la pocăinţă în vremuri de criză” încearcă să ofere o soluţie la criza lăuntrică a omului contemporan: „Nici un «Doamne, miluiește» nu rămâne pierdut. Nu există nici un păcat care să nu fie iertat de marea dragoste a lui Dumnezeu. Pocăința este pentru toți”. De la întemeierea Bisericii, vocaţia creştinului este cea de mărturisitor şi propovăduitor al lui Hristos. În timpuri de criză, de război sau pace, vocaţia rămâne aceeaşi fiindcă Cel ce ne cheamă „rămâne în veac” Acelaşi (Ioan 8, 35): „Lumea a obosit de atâtea cuvinte. Suntem chemați să devenim propovăduitori tăcuți. Să vorbească viața noastră. Viața noastră curată va deveni temei pentru apostolie şi misiune sfântă. Prin noi să-L cunoască cineva pe Hristos, inspirat de viața noastră liniștită și frumoasă.” (p. 50)