Omul contemporan trăiește poate cea mai mare contradicție din întreaga istorie a existenței sale. Niciodată nu a avut mai multă putere asupra lumii și niciodată nu a fost mai gol sufletește. A învățat să cucerească spațiul, să stăpânească materia, să accelereze timpul, să transforme natura și să schimbe aproape tot ceea ce îl înconjoară. A ridicat orașe uriașe, a creat tehnologii uimitoare și a făcut din confort unul dintre idealurile fundamentale ale vieții. Și, totuși, în mijlocul acestei aparente biruințe asupra lumii, omul modern devine tot mai obosit, mai neliniștit și mai singur. Pentru că drama lui nu este lipsa lucrurilor, ci pierderea sensului.

Dumnezeu nu a creat lumea ca pe o simplă materie pusă înaintea omului spre consum. Întreaga creație este dar. Cerul, pământul, lumina, apa, pâinea, frumusețea florilor, liniștea dimineților, iubirea, comuniunea dintre oameni – toate poartă în ele pecetea iubirii lui Dumnezeu. Iar omul nu a fost creat doar ca ființă rațională sau ca ființă producătoare. Nu doar „homo sapiens”. Nu doar „homo faber”. Omul a fost creat ca ființă euharistică. Adică drept ființă capabilă să primească lumea ca dar și să o întoarcă lui Dumnezeu prin mulțumire, iubire și binecuvântare. Aceasta era marea demnitate a omului: să fie preot al creației. Să privească lumea și, împărtășindu-se din ea, să se împărtășească în același timp din Dumnezeu. Să transforme existența într-o continuă liturghie a recunoștinței.

Tragedia omului nu începe doar în momentul neascultării unei porunci. Păcatul primordial nu este doar gestul de a mânca dintr-un fruct oprit. Este schimbarea modului în care omul privește lumea. Înainte de cădere, creația era drum spre Dumnezeu. După cădere, ea devine obiect al posesiei. Omul începe să se împărtășească din lume fără să mai vadă în ea prezența Creatorului. Nu încetează să-L iubească pe Dumnezeu deodată. Dar începe să iubească tot mai mult lumea desprinsă de Dumnezeu.  Materia. Puterea. Plăcerea. Aurul. Stăpânirea. Propriul sine.

Astfel, lumea încetează să mai fie taină și devine consum. Iar omul care trebuia să fie preot al creației începe încet să devină doar consumator al ei. Și, totuși, chiar după cădere, Dumnezeu nu a încetat să-l caute pe om. Întreaga istorie a mântuirii este istoria acestei iubiri care coboară continuu spre omul rătăcit. Dumnezeu l-a cercetat prin proroci. Prin oameni insuflați de Duhul Sfânt. Prin Lege. Prin semne și chemări.

Iar la plinirea vremii, Dumnezeu a împlinit făgăduința făcută omului. L-a trimis în lume pe Fiul Său. Dar Hristos nu vine doar să îmbunătățească moral omul. Nu vine doar să-i dea reguli mai bune. Nu vine doar să-l facă „mai cuminte”. El vine să restaureze omul. Să refacă legătura pierdută dintre om și Dumnezeu. Să redea lumii sensul ei adevărat. Să-l reașeze pe om în demnitatea sa de fiu și de preot al creației. Prin Hristos, omul este chemat din nou să transforme existența în comuniune.

Astăzi vedem, din nou, aceeași dramă. Omul modern consumă lumea mai mult decât orice generație dinaintea lui. Consumă hrană. Consumă imagini. Consumă informație. Consumă plăcere. Consumă timp. Consumă chiar și oamenii din jurul său. Dar nu mai știe să mulțumească. Nu mai știe să binecuvânteze. Nu mai știe să transforme viața în comuniune. De aceea, în mijlocul atâtor lucruri, sufletul său rămâne gol. Pentru că omul nu a fost creat doar pentru a poseda lumea. A fost creat pentru a o primi ca dar.

Astăzi, omul știe să folosească lumea, dar nu mai știe să se bucure de ea. Știe să măsoare totul, dar nu mai știe să contemple. Știe să vorbească neîncetat, dar nu mai știe să se roage. A pierdut sensul liturgic al existenței. Iar fără această legătură cu Dumnezeu, lumea însăși începe să devină apăsătoare. Omul caută mereu ceva nou, dar nimic nu îl satură. Adună lucruri, experiențe și plăceri, dar rămâne însetat. Pentru că foamea cea mai adâncă a omului nu este foamea de materie. Este foamea de Dumnezeu. 

Poate că tocmai aici se află taina cea mare a Sfintei Euharistii. Pâinea și vinul – rod al pământului și al muncii omenești – devin loc al întâlnirii reale dintre om și Dumnezeu. În Euharistie se restaurează adevărata chemare a omului. Omul învață din nou să primească lumea ca dar. Să mulțumească. Să binecuvânteze. Să transforme viața în comuniune cu Dumnezeu. De aceea, drama omului contemporan nu este doar faptul că păcătuiește. Drama lui este că a uitat pentru ce a fost creat. A uitat că sensul existenței nu este consumul, ci comuniunea. Nu acumularea, ci iubirea. Nu posesia, ci împărtășirea. 

Omul contemporan continuă să caute fericirea în lume. Și nu greșește căutând-o. Greșește doar atunci când caută lumea fără Dumnezeu. Pentru că lumea despărțită de Creator nu mai poate hrăni sufletul. Astfel se explică paradoxul vremurilor noastre: cu cât omul are mai multe, cu atât pare mai gol. Fiindcă sufletul nu poate fi umplut cu lucruri. El a fost creat pentru lumină. Pentru adevăr. Pentru comuniune. Pentru Dumnezeu.

Tocmai de aceea omul modern este atât de neliniștit. A învățat să stăpânească lumea, dar a uitat să o primească drept dar. A învățat să vorbească despre orice, dar nu mai știe să mulțumească. A învățat să construiască enorm în afară, dar și-a ruinat altarul lăuntric. Și poate că adevărata salvare a omului contemporan începe în clipa în care va redescoperi ceea ce a uitat: că lumea întreagă este chemare la comuniune cu Dumnezeu, iar omul nu se împlinește atunci când posedă totul, ci atunci când învață din nou să binecuvânteze.