Mânat de unele probleme ale schitului, am mers până în „cetate” la începutul primei luni de primăvară, Mărțișor, fiind plăcut surprins să văd multe tarabe pline cu flori, care îmbiau trecătorii să nu uite că se apropie ziua de 8 martie. Vă mărturisesc că m-a surprins plăcut mulțimea tinerilor, copiilor, chiar a vârstnicilor, roind în jurul comercianților, dorind să achiziționeze un mic dar pentru o femeie dragă lor – probabil, în primul rând, pentru mama. Emoționant, însă firesc, zic eu, cu toate că afecțiunea faţă de cea care ne-a adus pe lume n-ar trebui să se manifeste numai într-o zi convențională, ci în fiecare clipă a vieții. Din acest punct de vedere, bag seamă, efectul „sărbătorii” se dovedeşte benefic. Nu știu dacă mă găsesc în asentimentul dumneavoastră, dar haideţi să ne dăm un răspuns sincer la întrebarea: „Oferim flori ori un cadou mamei de 8 martie deoarece așa spune cutuma” – ce-i drept, nu prea veche – „ori fiindcă simțim nevoia să ne exprimăm în mod concret iubirea față de cea care ne-a împrumutat trup din trupul ei?”. Un lucru rămâne cert: ziua Internațională a Femeii  se celebrează nu de foarte mult timp, sărbătoarea instituindu-se abia în 1975. V-ați întrebat cum își demonstrau oamenii dragostea față de ele înainte de această dată? Oare nu li se ofereau flori, daruri, îmbrățișări? Păstrez convingerea că semenii noștri nu simţeau numaidecât trebuința unei zile declarate „a femeii”, „a mamei”, spre a-și arăta în mod concret afecțiunea și gratitudinea față de cele mai iubite ființe pământene. Da! Mamele sunt – aşa s-ar cuveni, cele mai iubite, adorate, respectate. Veți spune: „Da, așa-i!”. Nici nu se poate altfel!

Din păcate, constatăm cu tristețe că există și cazuri când unii și-au cam părăsit și uitat mamele: nu le mai cinstesc, nu-şi amintesc de îmbrățișarile lor duioase din anii copilăriei, au uitat mâinile care i-au legănat, glasul ce le-a alinat suspinele prunciei ori i-a dojenit atunci când giumbușlucurile nevinovate deveneau periculoase. Ba și la vârsta maturităţii noastre, mamele ne poartă aceeași grijă. Ca preot, am întâlnit multe creştine preocupate de neajunsurile din viața odraslelor lor, înălțând rugăciuni, stăruind cu lacrimi pe obraz, implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică: „Miluiește-mă Doamne! Fiica, fiul meu sunt bolnavi, rătăciţi, dezorientaţi, neîmpliniţi profesional sau familial. Trăiesc pătimaș, impulsiv, neadaptat și încăpățânat, nu socializează, nu merg la biserică, nici nu se roagă, nu țin sărbătorile. De postit, nici atât, nu ascultă de părinți, nu au vreo motivaţie să-și croiască un viitor, se complac în delăsare. Fumează sau consumă alcool. Nu s-au cununat, nici n-au de gând s-o facă, irosesc prea ușor banii, se ceartă cu frații, cred că noi, părinții, le dorim răul”. Asemenea cuvinte le auzim adesea din gurile a nenumărate credincioase care ajung la Hristos, în Biserica Slavei Lui, răvășite de suferință. Am convingerea că mulți preoți au asistat, la fel ca mine, la astfel de scene înduioșătoare, când o mamă copleșită de durere și emoție își scrie pomelnicul pentru dumnezeiasca Liturghie cu mâinile tremurânde, înăsprite de muncă, încredinţându-şi oful hârtiei adeseori stropite cu lacrimi grele. Cu toții am lăcrimat uneori, dar niciodată plânsul mamei nu poate fi confundat, căci este aidoma unui diamant ce taie-n două oglinda unei zile.

Sunt mulți copii care-și fac mamele să plângă. Nu le mai ascultă, le ignoră ori chiar le uită. Întotdeauna m-am întrebat: ce se întâmplă cu un om când ajunge să-și deteste mama, nu vrea s-o mai vadă, o ocolește, o discreditează sau nici măcar nu-l interesează viața ei? Din ce pricină i se schimonoseşte de ură și nerecunoștință sufletul, uitând mâinile care l-au legănat? Cum s-o neglijeze pe cea care „a trezit mereu îngerii” ca să-l vegheze? Sigur, îngerii nu dorm niciodată, dar atât de grijulie se dovedeşte o mamă, încât stăruie permanent la Cer, mijlocind binecuvântarea asupra neprețuitei sale progenituri. Ce nu sacrifică pentru odrasla ei? Sigur că şi mama greșeşte uneori faţă de fiii săi, dar nutresc ferma convingere că nicidecum nu o face conștient. Nici o mamă nu poate dori sau înfăptui deliberat răul care să-i afecteze copilul. Dar chiar și atunci situația se cere privită cu îngăduință, iertare, rugăciune, în nădejdea că Domnul o va lumina, îndrepta și izbăvi de unele scăderi. Un caz aparte, pasibil, într-adevăr, de incriminare îl reprezintă abandonul pruncilor. Oare ce fel de inimă au femeile care-și abandonează copiii? La nici o specie de vietăți din regnul animal femela, după ce dă naștere la pui, nu-i părăseşte. Din nefericire, omul a reușit să realizeze și această „performanță”.

Revenind la relația dintre mamă și copii, aș vrea să cred că nu mai există semeni care să nu-și ajute mamele, refuzând să le vadă ori să le audă, să le calce pragul modest al casei sau să le susțină când povara bătrâneților, a sărăciei, le-a transformat viața într-o nesfârșită suferință. Și dacă, totuşi, se mai găsesc astfel de persoane, le amintesc niște versuri, sper, folositoare:

„A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-şi vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
«Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfârșite… mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul.
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul,
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…»
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce, curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.”
(din poezia Mama, de Vasile Militaru).