Un Leonardo da Vinci nu ar fi putut să existe în Bizanţ. Idealul omului universal, al omului complet în preocupările şi abilităţile sale nu a tentat cultura bizantină, chiar dacă şi aici s-a vorbit de o completitudine, care însă a fost înţeleasă ca desăvârşire. Completitudinea căutată de bizantin era tocmai armonioasa împletire a înţelepciunii dobândite prin instrucţia oferită de paideia clasică greacă cu înţelepciunea „dinăuntru”. Despre acesta din urmă este mai greu să vorbim la modul formal pentru că nu poate fi încadrată în categoriile logicului. Ceea ce trebuie precizat este că acest tip de învăţătură trebuie privită în contextul unei tradiţii spirituale fundamental axată pe trăire, pe experienţa mistică şi exerciţiul ascetic, care nu face uz de teologie în felul în care ne-a învăţat Apusul medieval. Dimensiunea apofatică a teologiei răsăritene face ca exprimarea la modul pozitiv să nu fie considerată ca atingând adevărurile cele mai înalte, şi de aici paradoxalitatea dobândirii adevăratului spirit pe care învăţătura ortodoxiei creştine o indică.

Cine dorea să dobândească înţelepciunea dinlăuntru nu putea să o deţină prin deprinderea unor formule ori a unor practici ascetice standard. Singura posibilitate era căutarea unui îndrumător potrivit, cineva care să îi poată deschide calea către modul personal, unic şi irepetabil de a experia realităţile spirituale. O metodă, în sensul strict al cuvântului, este ineficientă în dobândirea adevăratei experienţe interioare. Chiar şi autorii care au vrut într-o măsură mai mare sau mai mică să inverseze raportul dintre tradiţia filosofiei greceşti (în mod special Platon) şi tradiţia creştină, cum ar fi Ioan Italos, în secolul XI, sau Georgios Gemistos Pleton, în secolul XV, nu au diminuat importanţa formării spirituale interioare, ci au propus alte înţelesuri ale acesteia.