Acum, în epoca navigării pe internet, poate părea desuet sau straniu să revii la cea mai arhaică formă de mişcare, mersul pe jos, la plimbarea într-un parc sau în natură. Însă, dacă dintr-un avion sau satelit faci fotografii superbe asupra unui loc frumos - o cascadă, un izvor susurând -, acestea nu vor înlocui niciodată imortalizarea lui pe aparatul cel mai sofisticat cu care ne-a înzestrat Dumnezeu - ochiul. Căci nimeni nu poate trăi bucuria contemplaţiei naturii prin procură sau în manieră virtuală.

În ciuda celor mai noi cuceriri ale tehnicii, omul din epoca supersofisticată în care trăieşte astăzi nu-i fundamental diferit faţă de omul preistoric. Suntem, de fiecare dată, readuşi la aceleaşi legi fundamentale ale vieţii reale. Viaţa în sine nu-i sofisticată. Aşa cum nu putem da nimănui procură să vadă un peisaj pentru noi, tot aşa nu există procură pentru a câştiga, prin altul, experienţă interioară.

Nimeni nu se poate pune în mişcare în locul nostru! Acelaşi lucru se întâmplă şi în ceea ce priveşte viaţa interioară. Nu găsim liniştea divină dând mandat altuia să o caute. Caută tu, pleacă tu să găseşti drumul şi, dacă l-ai găsit, ţine-l, căci Dumnezeu l-a bornat cu semnele Sale de circulaţie, ca să nu greşeşti destinaţia. Încearcă să vezi!

Calea către asemănarea cu Hristos

Pentru omul modern, care doreşte să circule dintr-un loc în altul, pentru agrement sau din interese profesionale, tehnica actuală a metamorfozat mijloacele clasice de orientare în spaţiu într-un produs care are capacitatea de a-l asista pe călător prin intermediul unei voci permanent conectate la un satelit, în orice moment al itinerariului său. Cine acceptă acest aparat trebuie mai întâi să-i cunoască funcţiile tehnice. Nu presupun că toţi cititorii acestui eseu atipic ştiu cum funcţionează un GPS (Global Positioning System - Sistemul de poziţionare pe glob). Acesta este un aparat care vă poate ghida pe drumul pe care l-aţi ales să vă ducă la o destinaţie anume. Aparatul nu face nimic dacă nu-l branşaţi mai întâi la o sursă de energie. Dacă l-aţi conectat, aparatul vă pune nişte întrebari de tipul: "Unde mergeţi?", "Care este ultima voastră destinaţie?" "Precizaţi localitatea, strada, numărul" etc. Atâta vreme cât nu-l conectaţi la o sursă de energie, aparatul nu serveşte la nimic. După ce l-aţi branşat, aparatul indică doar locul unde se află, evitând să dea vreo indicaţie. Doar după ce aţi înscris un punct de destinaţie, GPS-ul efectuează rapid un calcul şi începe a da elementele necesare deplasării către destinaţia aleasă. Dacă din neatenţie n-aţi urmărit indicaţiile aparatului, deplasându-vă în direcţia aleasă iniţial, atunci aparatul începe să vă sesizeze: "Efectuaţi o manevră de întoarcere". Dacă nu-i urmaţi sfatul, atunci aparatul nu mai zice nimic până ce nu face un nou calcul pentru a găsi în baza de date o nouă configuraţie a traseului şi a vă repune pe drumul cel bun. Dacă ignoraţi din nou sfaturile GPS-ului, atunci rămâne să rătăciţi după propria voinţă.

Prin analogie cu experienţa interacţiunii noastre cu aparatul GPS, putem trage două învăţăminte privind orientarea noastră duhovnicească. Iar din acestea împreună putem deduce o a treia concluzie inedită: sfârşitul comandă începutul!

Pentru prima concluzie, pornim de la faptul că aparatul GPS indică destinaţia ultimă a drumului pe care îl începe utilizatorul. Deci el ştie să ghideze, indicând alte rute atunci când acesta greşeşte drumul, dar ştie care este punctul terminus. Prin analogie, putem spune că aşa este şi-n viaţa spirituală: trebuie să asculţi pe cei ce se preocupă de buna creştere şi de educaţia spirituală, pentru ca ei să devină un ghid, dacă vrei să ajungi la destinaţia ultimă.

Paternitatea spirituală a unui părinte duhovnicesc este o componentă fundamentală în accederea pe calea desăvârşirii. Odată ce ai fost pus pe drumul lui Hristos, destinaţia ultimă este ştiută, aşadar ascultă de glasul lui Hristos, de îngerul păzitor, şi atunci scopul final al vieţii - asemănarea cu Dumnezeu - devine imboldul începutului.

Mai multe trasee, aceeaşi finalitate

O a doua concluzie poate fi rezumată astfel: evită să persişti în rătăcire, de vreme ce ai greşit o dată drumul către destinaţia finală.

Aşa cum am arătat, GPS-ul revine, după un calcul rapid, cu alte indicaţii, recomandându-ţi un alt drum, în cazul în care ai ignorat traseul iniţial abătându-te de la acesta. Putem face cu uşurinţă analogia cu ceea ce zicea Sfântul Ioan Gură de Aur: "nu mă mir de cel ce comite o greşeală (în drumul său către Dumnezeu n.n), ci de cel care persistă în cădere.". Strădania aparatului GPS de a te repune pe drumul cel bun se aseamănă cu dorinţa ghidului duhovnicesc care încearcă, după o ispită sau deturnare de la drumul ales, să-ţi găsească altă cale pentru a ajunge la destinaţia scontată.

Ghidul spiritual ar trebui să facă ceea ce face banalul aparat GPS. Ghidul spiritual nu trebuie să te condamne pentru greşeala comisă, nici să te facă să justifici păcatul făcut, ci trebuie să îţi indice un alt drum, sau să caute un alt traseu pentru a ajunge la aceeaşi destinaţie. Deci trebuie să te îndrume să reporneşti pe un alt traseu către aceeaşi finalitate.

Etape ale devenirii spirituale

Pentru a întări cu un exemplu această învăţătură insolită, îmi amintesc din nou de fiul cel risipitor. Reflectaţi un pic asupra acestei parabole prin logica GPS-ului! Veţi descoperi câteva lucruri interesante: Fiul risipitor, după venirea în sine, doreşte să se aşeze pe un drum: "vreau să plec..."; fixează punctul terminus: "mă voi duce la Tatăl meu"; regăseşte drumul de întoarcere - nu acelaşi pe care plecase iniţial; ajunge la destinaţie, unde tatăl nu are imaginea celui pe care şi-l închipuia. Ajunge la Tatăl iubitor, care nu-l judecă şi nici nu-i cere justificarea timpului pierdut.

Având ca model aceste coordonate biblice, să încercăm să ne trasăm un itinerariu al devenirii spirituale eşalonat în câteva etape. Astfel, prima etapă este revenirea în fire (în sine), ca o conştientizare a stării reale, din punct de vedere moral, a omului şi repunerea pe drumul întoarcerii. Nimeni nu o poate face în locul tău, decizia regăsirii drumului către Tatăl îţi aparţine. Nu-i posibil să te angajezi în viaţa spirituală dând procură cuiva.

Etapa a doua presupune cunoaşterea precisă a destinaţiei şi, deci, afişarea pe ecranul conştiinţei a punctului terminus al drumului.

Etapa a treia constă în asumarea plecării şi a posibilelor obstacole din drumul ales. Dacă pe cale întâlnim greutăţi, nu trebuie să deznădăjduim, există indicatoare şi ghizi care ne arată un nou traseu.

Etapa a patra va însemna descoperirea ineditului. Dumnezeu nu este aşa cum ni-L imaginăm noi. El este dincolo de orice aşteptare a noastră, dincolo de orice concept uman, dincolo de orice logică. El este iubire!

Acest drum al întoarcerii este în acelaşi timp un drum al regăsirii structurii ontologice a fiinţei noastre restaurate în Hristos Domnul, Care este nu doar calea ce duce la Tatăl, ci şi Cel care merge împreună cu noi pe cale şi care ne ajută să-L găsim pe Tatăl. E un drum care duce la regăsirea comuniunii paradisiace, când Adam auzea paşii lui Dumnezeu Care se plimba în răcoarea serii. Am putea spune că această căutare intermitentă a originilor este o parte componentă a structurii noastre, a omului călător, homo viator, într-o creaţie ce îmbracă taina prezenţei lui Dumnezeu. De aceea, tema pelerinajului este de fapt imaginea căutării lui Dumnezeu ascuns în roadele lucrării Sale - sfinţii -, dar şi icoana ce preînchipuie întâlnirea eshatologică cu Dumnezeu.