Una din criticile cele mai des auzite la adresa cinematografiei este cea potrivit căreia filmul îndepărtează pe om de Dumnezeu. O astfel de critică ar putea fi formulată și la adresa filmului care a câștigat marele premiu de la Festivalul de la Cannes din 2009. Acesta poartă numele de „Das Weisse Band“ („Panglica albă“) iar regizorul său este cineastul austriac Michael Haneke. Majoritatea filmelor lui Haneke explorează angoasa și eșecul spiritual al omului modern („Der Siebente Kontinent“, 1989; „Code inconnu“, 2000; „Caché“, 2005). În această tematică se înscrie și ultima realizare a acestui regizor, un preferat al criticilor de film.
Acțiunea se petrece într-un sat din Germania înainte de Primul Război Mondial. Au loc o serie de crime și acte de cruzime aparent inexplicabile dar care au în comun un singur lucru: la scena crimei este de fiecare dată găsită o hârtie cu un verset din Biblie prin care se „justifică“ fărădelegea comisă. După ce suntem purtați prin conștiințele și viețile întunecate ale locuitorilor acelei comunități, descoperim că făptașii sunt copiii preotului reformat a cărui conduită aspră față de aceștia ar fi dus la nașterea unor impulsuri criminale.
Să citim și declarația regizorului: „Filmul este o alegorie despre începuturile fascismului, însă în același timp, una foarte contemporană“. Această declarație este de fapt o mistificare a singurei concluzii la care poate ajunge cel care urmărește acest film, o concluzie prezentă și în cronicile care au însoțit succesul filmului în Europa: creștinismul stă la baza fascismului... Este trist că în secolul XXI se mai pot face asemenea asociații Biserică – fascism. Rezumativ spus, Haneke ignoră caracterul de mișcare de masă al fascismului (generat de criza social-politică din anii ʼ20), păgânismul său intrinsec și manifest și consideră că creștinismul, prin rigoarea sa, a generat fascismul. Dar, atâta timp cât filmul respectă una din condițiile sine qua non ale post-modernismului, adică anticreștinismul, adevărul nu contează.
În cealaltă parte a Europei, în Răsărit, un regizor mai puțin promovat de mass-media occidentală, rusul Pavel Lungin (regizorul filmului „Ostrov“, 2006) a realizat același an, 2009, o nouă capodoperă: „Țarul“. Având în prim-plan figura lui Ivan cel Groaznic, scenariul prezintă conflictul dintre acesta și mitropolitul Filip. Filmul se vrea a fi o reflecție asupra relației dintre puterea divină și cea terestră, dintre politică și Biserică. Lungin spune despre film: „Pentru mine este un film despre contradicția dintre puterea absolută și ideea de Hristos, de spiritualitate... Ivan cel Groaznic a fost un tiran care chiar își dorea să îi ia locul lui Dumnezeu pe pământ“. Tocmai în această afirmație, „dorea să îi ia locul lui Dumnezeu pe pământ“ credem că se află cheia acestui film. Credem că miezul adânc al filmului nu se află în mult problematizata temă a relației Stat-Biserică ci în identificarea genezei răului din om: dorința de a fi precum Dumnezeu fără Dumnezeu. Părintele Iustin Popovici considera că precum odinioară Adam a căzut dorind să fie întocmai ca Dumnezeu dar prin vicleșug și nu prin ascultare în iubire, tot așa orice erezie este o reeditare a căderii originare și o consecință a dorinței omului de a fi un dumnezeu. Nu întâmplător Țarul Ivan își justifică acțiunile politice cu versete predominant luate din Cartea Apocalipsei (precum mulți alți ereziarhi) întocmai precum copiii din filmul lui Michael Haneke se folosesc de pasaje luate din Vechiul Testament. Dacă la Haneke copiii sunt victime fundamental corupte de răul părinților, în filmul lui Pavel Lungin copiii sunt mucenici răscumpărători ai păcatelor părinților lor, precum serafica fiică a cneazului Koliev. Dacă pentru Haneke autoritarismul preotului reformat este o cauză a răului în acea comunitate, pentru Lungin, rigoarea morală a mitropolitului Filip este o reprezentare a ascultării față de Biserică, ascultare care trece prin moarte spre Viață. În filmul lui Haneke comunitatea este dezbinată în timp ce în filmul lui Lungin comunitatea este unită în jurul mitropolitului. Lepădându-se de Biserică (prin abuziva repudiere a lui Filip) și prigonindu-o (întemnițarea mitropolitului și uciderea monahilor) Ivan devine o personificare a antihristului. Așa cum sugerează și scena finală, forța sa este întunericul iar poporul său, fiarele care străbat drumurile pustiite de frică și prigoană. Filmul lui Pavel Lungin, „Țarul“, ne oferă un răspuns la problema originii răului din om: dorința de a uzurpa asemănarea cu Dumnezeu (de a fi Om-dumnezeu), în locul dorinței de a-L căuta și a-L urma în iubire pe Hristos (Dumnezeul-Om).