Maica Domnului și versul românesc

Ne pregătim să întâmpinăm „Paștile de vară”, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, încununarea slavei Sfintei Fecioarei Maria. Este un binevenit prilej să evidențiem înrâurirea cultului Maicii Domnului în poezia românească.

Sfânta Fecioară Maria, cea mai sfântă dintre femei, ca una care s-a învrednicit de cinstea excepţională de a-L naşte cu trup pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, este venerată în cultul ortodox drept cea dintâi şi cea mai mare dintre toţi sfinţii, fiind „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Dacă imnologia ortodoxă și, în general, dogma bisericii răsăritene i-au consacrat spații vaste, același lucru se poate afirma și când ne referim la impactul avut de Maica Domnului asupra culturii universale și a celei naționale. Opere memorabile în domeniul picturii, arhitecturii, muzicii, prozei i-au fost închinate celei mai presus decât cerurile. Nici poezia românească nu a rămas mai prejos: poeme remarcabile i s-au dedicat Fecioarei Maria, poeții români continuând lucrarea Sfinților imnografi ai Bisericii, care au creat cele mai frumoase imnuri mariologice izvorâte dintr-o dragoste aparte față de Născătoarea de Dumnezeu.

O succintă privire în istoria lite­raturii române ne învederează că Maica Domnului a reprezentat și chiar reprezintă o temă predilectă pentru toate perioadele, începând cu primul poet al literaturii noastre, Sfântul Mitropolit Dosoftei, continuând cu cei din perioada pașoptistă, urmați de cei din celelalte curente și epoci literare, până în contemporaneitate. O cercetare sis­tematică a liricii românești dedicate Maicii Domnului ne reliefează o realitate de netăgăduit: personalitatea uriașă a Fecioarei Maria a inspirat pe foarte mulți stihuitori care i-au dedicat memorabile creații poetice. Literatura română abundă într-o pleiadă întreagă de stihuitori ai celor sfinte, din mediul eclezial sau al celui mirenesc, care au plăsmuit poezii prin care își exprimă admiraţia, o preacinstesc pe Sfânta Fecioară, urmăresc momente ale vieţii sale, inseparabil legate de Dumnezeies­cul său Fiu, Iisus Hristos, crea­ții care conțin adânci și smerite rugăciuni, dar și poeme în care o invocă timid sau discret ca privilegiată a Cerului.

Regăsim poeți cu manifestări pioase față de Născătoarea de Dumnezeu, izvorâte din credință și evlavie, din dragoste și recunoș­tință (Mihai Eminescu, Zorica Lațcu – monahia Teodosia, Traian Dorz, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ioan Alexandru). Unii po­eți, inspirați și originali (Ion Pillat), au transferat toată viața și petrecerea Mariei Fecioara pe pământ românesc. Alții (Lucian Blaga), au dedicat Maicii Domnului poezii în care au evidențiat imensa personalitate a ei prin zămislirea și nașterea Mântuitorului lumii. Unii au avut în atenție textul biblic, fiind tentați de a pătrunde misterul acestuia, de a-i valorifica straturile și substraturile de profunzime; alții s-au inspirat din propria credință, împletind-o cu rugăciunea și cu talentul versificării. Pentru unii stihuitori, poezia cu caracter mariologic a constituit un simplu exer­ci­țiu de creație, fără a exprima co­no­tații spirituale sau note mistice. Unii poeți care au creat în perioada comunistă nu și-au putut exprima în mod direct credința. De aceea, poeziile de inspirație religioasă scrise în timpul regimului totalitar ateu reprezintă un binecuvântat rod al interiorizării adânci și reflec­ției, al echilibrului personal spiritual, al unei libertăți interioare, câș­­tigate prin smerenie și rugăciu­ne. Esențial este că, prin aceste stihuri, poeții și-au împletit rostirea cu respirația; căința și ruga, evlavia și nădejdea – asemenea.

Din punct de vedere liturgic, se poate observa înrâurirea imnografiei mariologice bisericești în poezia românească. Unii poeți, buni cunoscători ai stihurilor inspirate ale Sfinților Părinți, ai slujbelor bisericești, s-au lăsat inspirați de acestea, regăsind o parte din formulele liturgice consacrate în textele creațiilor lor. Alții, nu foarte buni cunoscători ai ritualului ortodox și ai limbajului specific bisericesc, au zămislit unele stihuri riscante, chiar apropiate de ereziile veacurilor primare. Nu considerăm a fi numaidecât o intenție în acest sens, ci mai degrabă ei au urmărit anumite licențe poetice, rime, decât transmiterea unui mesaj apologetic sau polemic.

Concluzionând, reverberația cul­tului Maicii Domnului în poezia românească este foarte puternică, evidențiind aspecte ce sporesc evlavia și recunoștința pe care noi le datorăm Născătoarei de Dumnezeu. Cum praznicul Adormirii Maicii Domnului este aproape, să lăsăm versul să glă­suiască:

Cum cădea în sat amurgul peste-ogrăzi şi peste şure,

A ieşit cu luna plină Heruvimul din pădure.

 

S-au speriat copii cu vite şi-au ţipat de spaima lui...

Liniştit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului.

 

Au foşnit ca de furtună, fără vânt în frunză plopii.

Luna tremură devale roate mari în iazul popii.

 

D-a oprit la casa veche unde drumul face cruce,

Creştineşte, la răspântie, şi-ntârzie pân’ se duce.

 

A bătut în lemnul porţii de stejar, de două ori:

Singură se trase poarta şi primi pe călător.

 

Câinele urlă odată lung, apoi doar mârâi –

Heruvimul pentru-atâta însă pasul nu-şi grăbi.

Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastră;

O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră.

 

Strânse ia începută, toate grijile le strânse,

Strânse zilele trăite, cu şirag de lacrimi plânse.

 

La icoane ea aprinse cuvios o lumânare –

Până-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.

 

Se-nchină lui Sân Nicoară, lui Sân Ion, ei cel mai drag

Se gândi la Fiu-n ceruri şi la câinele din prag.

 

Îşi udă ca totdeauna toate glastrele de nalbă,

Se găti ca pentru noapte cu cămaşa cea mai albă,

 

Netezi cearşaful bine, să nu facă nici o cută

Pânza inului curată ca şi viaţa ei trecută.

 

Se culcă sfioasă-n patu-i strâmt, ca pe o năsălie,

Şi-adormi rugând pe Domnul, lângă Fiul ei să fie.

(Ion Pillat, Povestea Maicii Domnului, Adormirea, în volumul Poezie creştină românească, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, Editura Institutul European, Iaşi, 1996, p. 198-199)

De la același autor

Ultimele din categorie