Lumina necreată ne descoperă pentru început starea în care ne aflăm, stare care este îngrozitoare; în conştiinţa noastră pogorâm în adâncul propriului nostru iad şi ne vedem, în josnicia noastră, aşa cum suntem. Dar când Lumina vine într-un alt fel, de această dată deja în slavă, sufletul care s-a smerit are nevoie ca Dumnezeu Însuşi să-l ia în braţele Sale şi să-i dea puterea de a suporta darul negrăit.

Păcatul începe printr-o îndulcire, dar sfârşeşte printr-o ruină tragică. Eliberarea din puterea pe care păcatul o are asupra noastră începe prin durerea pocăinţei, dar se termină prin marea mulţumire a biruinţei. Nu numai o dată, am auzit oameni, spunând: „Sunt gata să accept religia, cu condiţia ca ea să-mi aducă bucuria”. Aceste persoane se aşteaptă la bucurie de la începutul întoarcerii lor la credinţă - ceea ce nu este întotdeauna cu putinţă. Şi chiar aceste persoane, de fapt, îşi fac un rău imens pentru a-şi crea o temelie în lupta pentru pâinea zilnică sau pentru a dobândi oarecare privilegii. Artiştii au de făcut eforturi încă mai considerabile, dacă vor să reuşească în domeniul artei pe care au ales-o. Adesea numeroşi poeţi şi pictori, scriitori şi muzicieni nu şovăie să suporte de-a lungul întregii lor vieţi tot felul de lipsuri, din dragoste pentru arta lor. Tot astfel, şi încă şi mai mult, cei cărora le-a fost dăruit privilegiul de temut de a intra în contact cu focul ceresc, sunt gata să rabde totul.

(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 165-166)