Păcatul, intrând în suflet, aduce în el beznă, întunecând conştiinţa, prin tulburarea şi neorânduiala pe care o sădeşte în toate lucrările ei. Se depărtează aducerea-aminte de Dumnezeu sau, mai bine zis, este alungată: totodată, şi frica de Dumnezeu, chiar dacă nu piere cu totul, slăbeşte până la neputinţa voinţei de a lua hotărâri. Glasul conştiinţei se face nedefinit şi neînţeles, iar faptele încep să fie săvârşite la nimereală: omul merge pe pipăite, ca noaptea. Se dezvoltă gustul faţă de lucruri care nu îndestulează, ci doar aţâţă tot felul de trebuinţe care se bat cap în cap şi tulbură neîncetat inima; lucrul acesta îl ţine pe om ca într-un vifor de praf sau de zăpadă.

Acest întuneric al neorânduielii şi al tulburării gândurilor, simţămintelor şi dorinţelor, care a început odată cu căderea, nu încetează să existe pe pământ şi să îi acopere pe toţi cei ce trăiesc în păcat. Însă şi lumina lui Dumnezeu, care s-a zămislit în acest întuneric odată cu cele dintâi cuvinte ale făgăduinţei, nu se stinge în restriştea păcatului. Nădejdea mântuirii trăieşte întotdeauna în inima păcătosului, atâta timp cât el nu cade în nenădăjduire, iar din nenădăjduire - în deznădejde. Oricât ar fi cineva de păcătos, tot se gândeşte că nu este încă totul pierdut, că există încă ieşire şi putinţa îndreptării. Această aşteptare sprijină şi hotărârea îndreptării. Deşi împlinirea ei este amânată de pe o zi pe alta, gândul la ea nu piere cu totul, ci vine şi pleacă. Şi iată lumina ce luminează în întunericul păcatului - nădejdea mântuirii şi gândul de a înceta azi, mâine cu păcatul. La această lumină slabă se adaugă uneori raze întăritoare de la rămăşiţele luminii dintru început, care a fost pusă în firea omului şi care nu moare niciodată.

Ba vine frica de Dumnezeu, atunci când omul îşi dă seama, întâmplător sau cu dindinsul, de dreptatea cea nemitarnică şi de nepovestita bunătate dumnezeiască, ba conştiinţa se întărâtă şi ridică glasul, înfăţişând limpede urâţenia faptelor şi certându-le cu judecata sa nepărtinitoare; ba apare, în legătură cu simţământul netemeiniciei stâlpilor pe care se ţine viaţa de plăceri, lipsa de gust şi chiar dezgustul faţă de deşertăciuni şi de plăcerile ce hrăneau păcatul sau adie bucuria vieţii libere de toate aceste lanţuri, care cer mult şi nu dau nimic. Atunci, în suflet se arată lumină multă şi toată întunecimea ei, pricinuită de păcat, se luminează îndestul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Cum să trăim creștinește, Editura Sofia, Bucuresti 2009, p. 61-62)