De multe ori m-am gândit la consistenţa ontologică a pământului. Materie diversă, unde nimic nu se pierde, totul se transformă. Un uriaş conglomerat de ţărână, în care se amestecă morţii cu viii, regnul vegetal cu cel animal etc. Pământul acesta negru care se transformă în noroi după ploaie a fost odată amforă plină cu vin, trup de om, ochi de prunc privind uimiţi lumea, snop de grâne coapte de razele soarelui. Au fost sute, poate mii de metamorfoze ale pământului mumă trecând prin durerile naşterii, făurindu-se prin foc, arzându-se de gheaţă, devenind mereu ţărână fecundă, purtată de grijă de Dumnezeu.

Din acest pumn de humă a luat Dumnezeu Trup, din pântecele feciorelnic al Maicii Sale. A devenit ceea ce a iubit, a intrat în hora morţii şi a stricăciunii Cel preacurat, Dumnezeul vieţii şi Domnul nestricăciunii. A intrat în pământ, a devenit ţărână şi trup, rămânând Dumnezeu cel veşnic. A asudat pe drumurile pline de praf ale acestei lumi, a flămânzit de iubirea şi de hrana omenească, a simţit durerea noastră cea plină de nefiinţă, zbaterea noastră de a deveni ceea ce am fost cândva, setea noastră cumplită după har săturată fals de plăcerile gregare ale acestei lumi. Dumnezeul veacurilor a privit cum se scurge timpul peste El, Creatorul vremurilor pentru care veşnicia se scurge într-o clipită prin iubire. A intrat în dansul de moarte al materiei, lovindu-se de pietrele de pe caldarâm, limitându-se din iubire jertfelnică la viaţa noastră derizorie şi vremelnică. În trupul lui se pregătea ca într-o biserică de taină cea mai mare taină a istoriei şi a veşnicei: transformarea materiei în vector euharistic de nemurire a umanităţii. Trupul fragil al Mântuitorului, pribegind prin colbul Galileii pregătea cea mai mare schimbare ontologică din istoria universului: nemurirea oamenilor şi odihna lor în sânul Treimii. Un prim semn al acestui meşteşug dumnezeiesc a fost naşterea Lui din Fecioară, ca o proorocie a opririi dansului morţii prin procreaţie păcătoasă şi intrarea în eonul învierii, în care singură iubirea rămâne născătoare de viaţă.

Pământul zbătându-se sub propria greutate a intrat umil în acest joc al iubirii, prin care va intra în zodia nemuririi, prin umanitatea îndumnezeită a Fiului ceresc. Cutremurându-se de frică la moartea lui Dumnezeu cu trupul, înfiorându-se în zorii adânci ai Învierii, ţărâna mumă a morţii fiilor ei a primit puterea din cer de a deveni Cruce pe care a curs sângele dumnezeiesc, de a deveni piatră de mormânt străpunsă de lumina învierii. Huma intră într-un eon ceresc în care, în Trupul înviat al lui Hristos, poate străbate materia, poate birui gravitaţia şi înălţa la ceruri, poate intra în pâinea euharistică şi deveni Liturghie. Pământul mumă a morţii a devenit prin Cel înviat mamă a învierii, pântece roditor din care răsare Însuşi Dumnezeu, sarcofag care îngroapă un Om şi înviază Dumnezeu risipind vrăjmaşii Lui.

Pământul întreg a devenit mormântul gol, plin de lumină, în care îngerii lui Dumnezeu vestesc unirea lui Dumnezeu cu oamenii şi nemurirea oamenilor în Dumnezeu. Euharistia, săvârşită pe pământ, trece în cer prin mâinile străpunse de cuia ale lui Dumnezeu, iar darurile pământului, grâu şi strugure, sunt coapte şi stoarse în mâinile noastre şi în mâna omenească a Creatorului şi acestea devin pâine şi vin. Dăruim apoi pâine şi vin şi primim Trup şi Sânge de Dumnezeu. Dăruim materie şi primim Trup înviat din morţi şi veşnic în lumina cerului. Dăruim timp limitat şi primim veşnicia Celui ce ne-a iubit.

Euharistia este taina veacului viitor care schimbă acest veac prin iubirea Celui înviat. Este prezenţa întregului Hristos în fiecare părticică de Împărtăşanie, prezenţa integrală a cerului în fiecare atom de pământ, însorit de rodire şi mustind de bucuria Duhului. Nu numai omul care poartă în el Trupul lui Hristos a devenit potir de lumină al slavei lui Dumnezeu, ci pământul întreg, gemând de durerile lumii, a devenit Potirul lui Dumnezeu, în care s-a ascuns din iubire în Sâmbăta odihnei preacurate şi din care a dospit prin Înviere nemurirea întregii umanităţi.