Săptămâna luminată o petrecem toți cei botezați, potrivit canonului 66 Trulan, zi de zi, în biserici, cu psalmi, imne și cântări duhovnicești, bucurându-ne și prăznuind în Hristos, dedicându-ne citirii dumnezeieștilor Scripturi și desfătându-ne de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. La capătul acestei Săptămânii binecuvântate ne întâmpină Duminica lui Toma, cunoscută și cu numele de Antipascha. Ea reprezintă octava Învierii, oglinda primei zi a Învierii, fiind celebrată cu aceeași exigență liturgică. În fapt, în gândirea antică și teologică, ziua a opta este egală cu ziua întâi, mai exact cu Ziua Una: opt zile ca una și una ca opt, fiind zilele care nu doar anticipează veșnicia, ci coboară veșnicia în timp. Singura diferență între cele două zile este că în Duminica Învierii Apostolii se întâlnesc cu Iisus Cel Înviat, fără Toma, în timp ce după opt zile Apostolii iarăși se întâlnesc cu Iisus Cel Înviat, dar de data aceasta și cu Toma împreună cu ei.

Duminica lui Toma este prima duminică care înnoiește Praznicul Învierii și deci, prima care începe ciclul înnoirilor, dar și a opta zi în raport cu prima. De aici numele de Duminica cea nouă (denumire uitată pe nedrept), care ne aduce aminte de (re)înnoirea Botezului, deci de înnoirea fiecărui mădular al Bisericii, dar și de înnoirea viitoare a lumii prefigurată și pregătită de aceasta. A opta zi este icoana veacului viitor, a zilei celei noi, fără de sfârșit, înnoită continuu prin prezența luminoasă și biruitoare a lui Hristos[1]. Înnoirea tainei Paștelui în fiecare duminică, precum și la fiecare Liturghie reprezintă de fapt o continuă prăznuire a Paștelui. De aceea, nu doar duminicile de până la Cincizecime, ci toate duminicile (și sâmbetele) de peste an sunt un Paște săptămânal, adică o actualizare continuă a Tainei Paștelui de-a lungul întregului an liturgic, după reperul teologic care spune: cu cât ne îndepărtăm de duminica Învierii, cu atât ne apropiem mai mult de ea. Este actualizarea sacramentală a Celui Înviat, întrucât cu Hristos Cel Înviat ne întâlnim în forma cea mai concretă în cristelniță și în potir, similitudini sacramentale de neseparat (cristelnița fiind un potir mai mare, iar potirul o cristelniță mai mică).

În fapt, pe fondul pătimirilor lui Hristos, care a declanșat o tensiune alarmantă și descurajantă în ucenicii Săi, fugari acum de frica persecuției iudeilor, Hristos Cel Înviat li se arată ca să-i liniștească dându-le din Pacea Lui. Sfântul Grigorie Palama în Omilia sa la Duminica cea Nouă aduce în discuție și evenimentul cu Toma. El extrage din această întâmplare sensul mistagogic cel mai înalt: Hristos Înviat Se arată ucenicilor în ziua întâi și în ziua a opta, adică Duminica, stabilind această Zi ca ziua întâlnirii cu El prin excelență, ziua sinaxei celei mai importante a Bisericii, din care niciun mădular al ei nu ar trebui să lipsească, pentru a nu păți ceea ce a pățit Toma, ratând întâlnirea și riscând căderea în necredință[2]. Prin urmare, Toma, cel neprezent la prima întâlnire cu Hristos, nu a putut crede mărturia celorlalți despre Hristos Cel Viu, amânând astfel Iubirea.

Credința și iubirea sunt de nedespărțit. Iubirea fiind focul credinței, iar credința temelia și fondul iubirii. Dorința de a-L vedea pe Dumnezeu Cel Înviat în carne și oase este ispita credinței și rana iubirii. Hristos Cel Înviat se identifică fără amestecare și se distinge fără separare cu existența, cu viața, cu viul, care nu pot fi clintite în rațiunea lor de a fi de nimeni și de nimic. Ele sunt Evidența căreia te adaogi sau o ratezi. Cine se adaugă acestei Realități, întru care a fost adus și invitat să o trăiască crește în măsurile indefinite ale Iubirii, cine nu are parte de opusul ei. Nimeni însă nu se poate adăuga acestei Realități copleșitoare decât prin credință. Mai întâi cu credința lui Dumnezeu în mine, în baza căreia am fost adus la viață și apoi cu credința mea în El făcându-mi înțelegătoare Darurile și Tainele Vieții, care mă sporesc în Iubire. Toma și cei ca el amână Iubirea pentru că amână Credința. A crede nu e un drept, nici un favor, nici o magie, nici o obligație. Este un Dar ce trebuie primit și pus în lucrare pe fondul iubirii. Chiar, noi mai întâi credem și apoi iubim sau întâi iubim și apoi credem?

Apostolul Toma fiind absentul de la Arătarea Învierii este și cel care se poticnește în credință și iubire. Aceasta arată că însăși credința și iubirea în noi nu pot fi animate și puse în lucrare fără Înviere. Deci, crede și iubește doar cel Înviat din moartea nesimțirii sufletești, mai grea decât toate morțile biologice. Dar oare nu credința și iubirea scoală din morți și învie sufletul într-o viață nouă? Credință, Iubire, Înviere este indubitabil triada nedespărțită a existenței și cheia înnoirii ei continue, care doar în Taina Vieții se deslușește.

Potrivit Tradiției Bisericii este foarte limpede că cine nu primește Învierea lui Hristos în cartea și sângele său, prin împărtășirea euharistică, nu poate avea pretenția să stea cu Iisus Hristos în Împărăția Sa. De aceea, în săptămâna luminată, comandamentul Bisericii este acela de a sta zilnic în exigența și desfătarea Învierii primită din cuvintele Scripturii și din Euharistie. Cine nu face acest exercițiu practic aici pe pământ, amână iubirea și nu va putea trezi în el dorința de a fi veșnic în dragostea lui Dumnezeu. Acestea sunt reperele de bună practică ale Învierii. Învierea este dată ca să ne folosim de ea, ca să o întrupăm, nu ca să o serbăm sentimentalist înafara noastră. Numai dacă Învierea intră în carnea și sângele nostru ne poate schimba. Mai întâi în copii ai Învierii și apoi în martori ai Învierii. Copii și martori cu prețul vieții. Acesta este rolul și slujba noastră atunci când venim duminicile în biserici, zilele Învierii, să devenim martori care pot da mărturie în fața lumii că Iisus Hristos este înviat. Dar această mărturie nu poate fi dată deplin fără a primi în viața ta, în carnea și sângele tău Învierea.

Altfel pățim ceea ce a pățit Toma în fața Învierii. Nu a putut crede, nu a putut iubi dincolo de vedere și de atingere. Rămânem negreșit înafara întrupării Învierii, chiar dacă putem cuvânta cu patos despre ea. Facem făgăduințe, dar nu le putem împlini. Doar întruparea Învierii face martori cu prețul vieții, pentru că într-o astfel de viață, frica morții este biruită. Și cât de mare binefacere primim din vecinătatea și întâlnirea cu un așa suflet.

Dovada neîntrupării Învierii este frica. Așa cum erau apostolii zăvorâți după pătimirile lui Hristos. Și dacă până la venirea lui Iisus le era frică de iudei, prezența lui Hristos Înviat în mijlocul lor îi umplu de o altă frică: frica de Iisus, că l-au părăsit în ciuda făgăduințelor făcute. Pe acest fond al fricilor dezlănțuite Iisus le spune de două ori: Pace vouă! Adică, în tulburarea voastră primiți liniștea Mea. După care suflă peste ei Duhul Sfânt, Duhul liniștirii și al păcii, făcându-i oameni noi și îi trimite în lume să vestească Învierea (Ioan 20, 21-23). 

Toma nefiind împreună cu ei nu are atât lipsă de credință, cât mai ales se îndoiește. Și nu atât că Apostolii s-au întâlnit cu Domnul, ci Toma sugerează că ei nu cu Hristos s-au întâlnit, ci cu un înger al lui Dumnezeu, nu cu Iisus Cel flagelat, răstignit și pus în mormânt. De aceea zice: Dacă nu voi vedea semnele răstignirii din mâinile și coasta Lui, nu voi crede (Ioan 20, 25), că Iisus este Cel pe care l-ați văzut. Prin urmare, îndoiala lui Toma constă de fapt în convingerea că apostolii s-au întâlnit cu ceva dumnezeiesc, dar nu cu Iisus care pătimise și murise. De aceea, după opt zile, fiind și Toma cu apostolii în același loc, Iisus vine iarăși la ei intrând prin ușile încuiate, ca și prima dată, le dă Pace, îi asigură că nu văd un duh sau un înger și-l cheamă pe Toma să pună mâna în semnele pătimirilor din mâinile și coasta Sa. Este invitația la atingerea Semnelor Iubirii, ca Toma să nu mai amâne dragostea.

Trupul pătimitor și Înviat al lui Hristos este plin de dragostea lui Dumnezeu. Oricine primește acest Trup se umple de dragostea și Învierea lui Hristos. Dar condiția este credința: „Nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Nu ne spune textul dacă Toma chiar a atins semnele pătimirilor lui Hristos, dar ne spune în ce tip de mărturisire a izbucnit zicând cu toată ființa: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Tipul de îndoială al lui Toma pleca de la convingeri false: Iisus a murit și s-a transformat într-un înger. Nu putea primi că trupul se poate ridica din mormânt. Cu arătare lui Hristos însă, Toma se încredințează că trupul este destinat să se umple de Înviere. Rămânând ceea ce este devine cu totul ceea ce i-a fost dat să fie: plin de Slava iubirii lui Dumnezeu. O dată cu îndoiala lui Toma, Iisus are prilejul să rostească a zecea fericire, care ne privește în mod direct pe fiecare dintre noi: „Fericiți cei care n-au văzut, dar au crezut” (Ioan 20, 29). Aceasta înseamnă că toți care, prin credință, primesc Trupul pătimitor și plin de Înviere al lui Hristos, din Potirul Bisericii, nu mai amână iubirea, ci devin fii și martori ai Învierii prin dragoste jertfită, asemenea lui Hristos.

Toma vrea să vadă cu ochii trupești, ochi de carne, dar Hristos fericește pe cei care deși n-au văzut cu ochii de carne, vor vedea cu ochii sufletului. Adevărata vedere nu este cea a cărnii, ci vederea credinței. Credința în sine este o vedere. Cine crede Adevărului i se deschide în inimă ochiul credinței, cu care sondează realitatea nevăzută făcând-o Prezență. Din această stare de Prezență dată de ochiul credinței cântăm în fiece duminică la slujba utreniei, prin excelență slujbă de Înviere: Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim ...”, fiind deci, martorii direcți ai Învierii, nu doar asistenții ei pasivi. 

În consecință suntem prezenți în fiecare duminica, Ziua Învierii, în Biserică, ca să vedem/ privim Învierea din icoană, să auzim Învierea din Evanghelie și să mâncăm Învierea lui Hristos din potir. Suplinim astfel dorințele lui Toma din noi, de a-L vedea pe Iisus cu ochii de carne și actualizăm prin credință Taina Iubirii, neamânând-o din pricina îndoielii. În acest mod, Biserica pregătește trupurile noastre pentru Învierea cea de obște, timp în care credința va deveni Prezență, iar iubirea „Pâinea ființială”: Hrana Vieții celei fără de moarte.