1. S-a zis: „Întru început au făcut Dumnezeu cerul și pământul.” Prin „cer” se înțelege împărăția realităților duhovnicești, nevăzute și netrupești.
Prin „pământ” se înțelege suma simbolurilor acelor realități, văzute și trupești. Pământul este, așadar, o imagine simbolică a cerului.

2. Toate puterile fizice ale Pământului – de pildă, atracția și respingerea, căldura, electricitatea, radiațiile și celelalte – sunt simboluri ale puterilor duhovnicești din Împărăția Cerurilor. În sine, acele puteri nu ar fi puteri, nici nu ar putea să ființeze, dacă nu ar sta în spatele lor puteri neasemuit mai mari, originare, puteri duhovnicești. Și dacă deasupra puterilor fizice nu ar fi tăria și stăpânia puterilor înțelegătoare, veșnice, ele ar slăbi, s-ar turbura și ar preface în haos întreaga lume, precum este scris despre Dumnezeu și făpturi: „Întorcându-ți dară fața, se vor turbura; lua-vei duhul lor, și se vor sfârși.” /Psalmul 103/

3. Soarele este simbol al lui Dumnezeu Însuși. Sfântul Grigórie Cuvântătorul-de-Dumnezeu scrie: „Ce este Soarele pentru cei trupești, este Dumnezeu pentru cei duhovnicești.” Așa cum Soarele, cu lumina sa, luminează și încălzește toate ființele vii de pe pământ, așa și Dumnezeu luminează toate sufletele cu mintea Sa și le încălzește cu dragostea Sa. Fără Soare, mor trupurile; fără Dumnezeu, mor sufletele.

Zis-a Moisì norodului Israiltenesc: „că și viața și moartea am pus înaintea feței voastre... alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta.” /Deuteronom 30:19/ Altfel spus, „cunoaște-L pe Dumnezeu, Cel Unul și Viu, Nevăzut, și numai Lui să I te închini, iar simbolurilor văzute să nu li te închini ca unor dumnezei, fiindcă vei fi închinător la idoli: cunoașterea lui Dumnezeu este viață, închinarea la idoli este moarte.”

4. „Căci Domnul Dumnezeu este Soare,” soare și pavăză celor drepți, zice cu dumnezeiască insuflare Prorocul. /Psalmul 83/ Cuvintele acestea nu se găsesc în toate traducerile. Fără îndoială, Prorocul Îl are în vedere pe Dumnezeu ca Lumină Veșnică, ca Luminător Veșnic al adevărului, dreptății și dragostei. Prorocul Malahia Îl numește pe Dumnezeu „Soarele dreptății.” /Maleahi 4:2; II Pet. 1:19/ Ioan, văzătorul de cele tainice, istorisește în Apocalipsa sa cum a văzut cetatea Împăratului Ceresc, Ierusalimul cel de Sus, și zice: „și cetatea nu are trebuință de Soare nici de Lună ca să lumineze în ea, că slava lui Dumnezeu o a luminat pre ea.” /Apoc. 21:23/ Iar altundeva, zugrăvind slava drepților, spune: „și noapte nu va mai fi, și trebuință nu au de lumina lămpii și de lumina Soarelui, că Domnul Dumnezeu luminează pre ei.” /Apocalipsa 22:5/

5. Dar poate că cineva va zice: oare nu Hristos ia numit pe toți drepții sori, și oare nu este Soarele simbol tuturor drepților? Cu adevărat a zis Domnul: „atunci drepții vor străluci ca Soarele în împărăția Tatălui lor.” /Matei 13:43/ Și aceasta, mai tare și mai frumos decât acel Soare văzut și simțit. În fapt, vor lumina asemenea lui Dumnezeu, Soarele dreptății. Dar lumina cu care aceia se vor înveșmânta și vor lumina nu va fi de la ei înșiși, ci de Dumnezeu, întocmai precum și stelele își iau lumina de la Soare. Despre aceasta lămurit vorbește Apostolul Pável: „Alta (este) slava Soarelui, și alta slava Lunii, și alta a stelelor.” /I Corinteni 15:41/

6. Prorocul Daniil spune despre drepți că „vor lumina... ca stelele în veac și încă.” /Daniel 12:3/ Și Simeon Metafrastul zice că sfinții se asemuiesc stelelor care, așezate pe crugul ceresc, luminează întregului Cosmos. Și mulți alți duhovnici mari dintotdeauna au socotit stelele ca simboluri ale îngerilor, drepților și bine-plăcuților lui Dumnezeu, în vreme ce Soarele l-au socotit ca simbol al însuși Împăratului și Dumnezeului atotputernic. 

7. Așadar, noi, Creștinii, socotim Pământul, Soarele și stelele ca simboluri ale realităților duhovnicești, și nicidecum ca realitate în sine. Însă păgânii, vechi și noi, au socotit și socotesc aceste corpuri cerești ca realitate în sine. Odată socotite realitate, îndată și idolatrizarea lor! De aceea, păgânii din toate timpurile au căzut în rătăcirea întunecată ca acestor lucruri ale Ziditorului să li se închine precum unor idoli. Grecii i se închinau Pământului numindu-l Ghéa, iar Soarelui numindu-l Apóllon. Dumnezeu-Soarele în Egípt se numea Osiris, iar Luna Isis. Luna era deosebit de adorată în Babilon, Asiria și Arabia sub numele Astarote. Perșii – închinătorii la foc, se închinau stelelor ca unor dumnezei.

8. Rătăcirea închinătorilor la idoli, vechi și noi, a venit pentru că nu duhul lor le-a călăuzit ochii, ci ochii au călăuzit duhul. Duhul, ca un orb, a urmat vederii trupești și s-a închinat celor ce ochii îi arătau a fi realitate, a fi dumnezeu. Era nevoie să vină Mântuitorul ca să întărească duhul slăbănogit și să îi dea întâietate asupra ochilor și asupra materiei. Și Mântuitorul a venit printre oameni și a vestit adevărul veșnic: „Duh este Dumnezeu.” /Ioan 4:24/ Celor care au auzit și au primit acestea, le-au căzut solzii de pe vederea duhovnicească, precum lui Saul cel orbit, și ei îndată au văzut și au înțeles. Au văzut și au priceput că toate lucrurile în lume, pe care ei până atunci le adorau ca pe niște dumnezei, ca pe adevăr și realitate, nu sânt nimic altceva decât pilde despre Dumnezeu cel Unul Veșnic și Viu.