Pe măsură ce se apropie vara, familiile încep un lung proces de gândire și dezbatere, terminate uneori cu certuri dureroase alteori rămase în coadă de pește. Subiectul este unic, ca la bac: ce vom face în vacanță? Într-o națiune vândută pe bucăți la fier vechi, cu un fashion de la second, puțini însă își mai permit vacanța visată. Se face de fapt un compromis destul de dureros între visul lăuntric și posibilitățile practice ale unui portofel mereu parcă mai mic.

Sunt unii visători din fire, mai ales din regnul feminin. Vacanțe exotice, soare orbitor, bungalouri selecte, romantism pur, clar de lună pe plajă, apă nestrăpunsă de nicio adiere. Alții, mai cu picioarele pe pământ, se aprovizionează acerb cu alimente și băuturi puse la rece, și încept tribulația  estivală setați să mănînce mult și să bea enorm.

Cunosc mulți oameni care țin cure de slăbire năucitoare timp de aproape tot anul, dar când este vorba de concediu, atunci e musai să fie all inclusive. Intestinele se pregătesc de ceea ce e mai rău. Alți oameni, care au făcut economii la sânge timp de un an, acum nu se uită la câteva zeci de milioane când e să te simți bine. Știu persoane care pleacă de la un apartament cu trei camere plin cu de toate, plătesc sume uriașe, pentru a sta într-o cameră cu mai nimic în ea, doar pentru a simți că pleacă de acasă, doar pentru confortul psihologic de a spune celorlalți că a fost în vacanță.

Până la urmă ce e aia vacanță? De ce plecăm de acasă, cheltuim o groază de bani, ne supunem la sute de privațiuni, stăm în trafic ore întregi, ne obosim la greu, stăm în camere de hotel obscure, doar pentru a simți că am avut concediu? De ce plătim bani grei pentru servicii pe care le avem pe gratis acasă? Spre exemplu un uscător de păr e o banalitate acasă, însă un simbol al răsfățului într-o cameră unde noaptea costă cât chiria pe-o lună. De asemenea, suntem o țară cu prețuri aberante în turism. Peste tot în lume, cu leafa pe o lună poți sta la un hotel modest și mânca ceva. La noi, monopolul, corupția și lanțul șpăgilor înseamnă că o cameră insalubră de hotel costă 100 de lei, adică ar trebui să ai 3000 de lei salariu ca să stai acolo fără să mănânci nimic.

M-am gândit deseori la acest lucru. Și singurul lucru evident de aici este faptul că omul simte, în străfundul ființei sale, că acasă nu e la domiciliul din buletin. Căutăm cetatea cea stătătoare, care va să fie. Omul e un perpetuu nomad, un explorator al pământului, o ființă a limitelor mereu provocate, un permanent nemulțumit datorită firii sale care nu poate fi hrănită decât cu alimente necreate, cu har adică. Toate alimentele acestei lumi nu ne pot potoli foamea de infinit, sădită în chipul lui Dumnezeu din noi.

Planificarea vacanței perfecte este de fapt o amintire reziduală a raiului pierdut, pe care îl imaginăm ca fiind grădina perfectă a bucuriei și înțelegerii. Plecăm de acasă, pentru că acasa noastră este cerul. Călătorim spre necunoscut pentru că suntem călători și pribegi pe pământ, până vom ajunge acasă. Visăm un an la concediul trecut și la cel viitor, vădind timpul ca răstimp între cele două ajungeri acasă ale umanității: raiul și Împărăția lui Dumnezeu.

Acum câțiva ani mă aflam în vacanță cu familia. Deodată am văzut că aveam nevoie urgentă de o unghieră. Estetica și igiena necesare erau nimic pe lângă bunul simț elementar. Ori în stațiunea aceea nu exista nici urmă de unghiere. Parcă nici nu se inventaseră în acea zonă de realitate. Am căutat înfrigurat, cu sentimentul acut că îmi cresc unghiile vâzând cu ochii. Nimic. Un gând străfulgerător mi-a venit. Strămoșii noștri și le tăiau cu cuțitul. De abia după ce m-am obișnnuit cu noul look, am realizat ridicolul situației: o vacanță nu este nicidecum o relaxare totală, ci o sumă de privațiuni mascate sub lumina sălcie a unei ieșiri din banal. Imaginația noastră are nevoie de imagini noi, de pretexte și motivații valorice, și acestea le obținem conducând sute de kilometri, dormind în paturi riscante, mâncând de la „împinge tava”, simțind că am fost și noi serviți de cineva, o săptămână pe an. Și toate astea cu bani pe care i-am strâns cu greu, timp de mai multe luni.

Optimismul trebuie să biruie. Vacanța perfectă este raiul, iar aceste ieșiri în decor ale umanității sunt doar icoane palide ale odihnei celei veșnice, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Scopul vieții noastre ca trudă istovitoare de a fi este odihna cea fericită, rugăciunea cea veșnică, vacanța lucrătoare de har în care ne vom uni cu Mirele Hristos.