- Prea Cuvioase, spuneţi-ne câteva cuvinte despre Cuvioşia voastră, despre generaţia din care faceţi parte… Vă simţiţi ataşat de generaţia dumneavoastră?

- Eram obligat să fiu ataşat de ea, n-aveam altă ieşire… Dragă, m-am născut tare demult, prin 1914. Chiar povesteam astăzi cuiva că în ziua naşterii mele a fost eclipsă de soare. Mămica s-a speriat, a fugit de pe vale şi tata, când a venit de la serviciu şi m-a văzut, a zis: “A pierit soarele, dar a venit fiu-miu”. Tata era cadru medical. Am fost crescut la ţară, între alţi şase fraţi. Dacă ar fi trăit toţi copiii părinţilor mei, am fi fost unsprezece. Acum numai eu am rămas…

Uite, am ajuns la nişte concluzii: tinereţea nu are limită, nu are margine. Nu există bătrâneţe, există numai tinereţe, căci nu este vorba de numărul anilor de aici şi de aşezarea, comodă sau necomodă, în ei. Este vorba de Veşnicie, numai de Veşnicie! Datorită educaţiei din familie, am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta m-a ajutat enorm. Eu eram mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea, făceam sport… Chiar şi acum recomand tinerilor o mişcare continuă pentru a fi şi o regenerare sufletească, spirituală. Să nu stea cu mâna întinsă, să gândească, să încerce să-şi rezolve singuri problemele. Aşa cum făceam şi eu când eram dat la şcoli şi nu ştiam pe nimeni. Deci, dacă nu ai o cât de mică bătrâneţe la tinereţe, n-ai să ai tinereţe la bătrâneţe! Şi lumea, tinerii nu-şi dau seama cât de important este să ai nădejde la bătrâneţe. Spun mereu tinerilor care vin la mine: “Daţi-mi mie vârsta voastră dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea!”. Adică le-o spun şi cu un scop ascuns: să-i fac să gândească cu orice chip ce îndatoriri au la vârsta lor. Deci, dacă tinerii se încadrează într-o tinereţe cu răspundere, este o tinereţe câştigată, sunt pe drumul care, fără discuţie, îi va îmbogăţi.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 7-9)