Sfântul Teodosie (este numit și „începătorul vieții de obște”; este prăznuit de Biserică la 11 ianuarie), ajungând la o vârstă înțelepțească, zămislind dor de viață filosoficească (în context: „călugărească”), plecând din țara sa, a venit la Ierusalim. Și, închinându-se celor sfinte cu sfințenia cuvenită, era întorcând gândul întru sineși: oare cum să înceapă a filosofa și pe care cărări din cele două să o aleagă – pe cea foarte singuratică și neamestecată [cu grijile lumești] sau pe cea împreună cu alți cucernici deopotrivă la scop cu dânsul? Însă, precum era atunci, n-a cercat a se liniști de­osebi, judecându-l ca pe un lucru fără temei, neiscusit fiind el a se lupta singur de sineși cu duhurile vicleșugului.

Că dacă din cei din lume care se ostășesc, zicea, nimeni din cei ce s-ar lupta de sine n-ar ieși nebiruit la vitejie, nici cineva cu neștiința prisosit, care să fie adică cu totul nedeprins și neînvățat în războaie, care îndată din șanț în mijlo­cul vrăjmașilor pe sineși să se împingă, eu, având mâinile încă neînvățate spre oștire, nici degetele la război (Psalmul 143, 1), nici cu putere de sus fiind îmbrăcat, și mai vârtos pentru că luptarea aceasta este mult mai pri­mejdioasă și plină de alunecări și curse, cum oare mă voi putea oști împotriva începători­lor, stăpânirilor, către țiitorii lumii acestui veac întunecat, către duhurile vicleșugului? Lipsește doar ca mai întâi să mă fac ucenic la Părinții cei sfinți, la cei ce s-au iscusit întru aceste [fapte] bune, și așa să mă deprind din destul dintr-înșii de cele către înțelegăto­rii vrăjmași, iar apoi să secer la vreme și roadele cele ce răsar din liniște.

Acestea prea înțelepțește socotindu-le (căci la el avea, alături de alte­le, pricepere adâncă „cu acrivie”), îndată către cercarea celor ce cu osteneală fac cugetarea [lucrului] celui bun s-a dus, știind că deprinderea și în­vățătura din pătimire este mai temeinică. Deci aducându-se pe sineși lui Loghin, fericitului bătrân, care era mult deosebit de părinții cei din vremea lui, s-a dat aceluia, împărțind hrana și făcându-se locuitor cu dânsul; și, foarte îndulcindu-se întru obiceiurile acelu­ia, era pentru aceasta cu totul altoit lui și, precum zice și dumnezeiescul David (Psalmul 62, 8), se lipise cu sufletul de el. Și bine se zice aceasta de cei vechi: că acela care stă alături de altul se aseamănă cu el, îndulcindu-se de acela, și, de aici, astfel se și crede a fi.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 93)