Părintele Ion Cârciuleanu, aşa cum l-am cunoscut
Nu am să uit vreodată seara aceea de mai a anului 2005, când aveam să îl întâlnesc pentru prima oară pe părintele nonagenar Ion Cârciuleanu. Un preot model, intelectual de marcă al neamului nostru, aşa cum îl caracteriza academicianul Emilian Popescu şi aşa cum aveam să îl descopăr ulterior. De câte ori venea la Iaşi, reputatul academician se întâlnea cu părintele. Convorbiri duhovniceşti îndelungi şi rodnice. În urma uneia dintre ele s-a născut ideea cărţii Realitatea creştină şi intelectualii români. Ambii erau de acord că mulţi intelectuali români sunt departe de Biserica Neamului şi de trăirea cu adevărat a vieţii creştine. Cartea, purtând semnătura părintelui, avea să vadă lumina tiparului în anul 2010.
În seara de care aminteam, am avut bucuria de a-l conduce acasă pe părintele Ion Cârciuleanu, după una dintre acele convorbiri cu domnul Emilian Popescu, în Casa Epivata de lângă Catedrala mitropolitană de la Iaşi. M-a invitat în chilia sa (aşa îşi numea odaia în care se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune şi în care scria). Mi-a vorbit mult. Despre neam, despre patriotism, despre societatea de astăzi care merge într-o direcţie „nu prea bună“, despre mamă (şi s-au umezit atunci ochii părintelui), despre credinţă şi preoţie. Toate aceste teme aveam să le descopăr în cărţile sale, apărute la acea vreme, pe care şi marii intelectuali ai urbei le răsfoiesc cu evlavie, aşa cum mărturisea profesorul Alexandru Husar în anul 2007, la lansarea unei alte lucrări a părintelui Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om. Cu profesorul Husar, părintele a rămas prieten nedespărţit din momentul în care s-au întâlnit, acolo sus, în dealul Galatei, în vremurile de taină de dinainte de 1989, care, mărturisea profesorul, i-au adunat şi i-au strâns sufleteşte.
Slovele părintelui
Au urmat alte şi alte întâlniri cu cel care avea să-mi marcheze existenţa - preotul-intelectual desăvârşit, autor a nu mai puţin de nouă cărţi, scrise într-un interval relativ scurt de timp, ultima redactată la venerabila vârstă de 95 de ani: Mănăstirea Galata, Predici (2 ediţii), Adevăruri creştine, Slujire, Rugăciune, Femeia în viziunea creştină, pe lângă cele două menţionate mai sus. Şi-a descoperit vocaţia pentru scris la vârsta experienţei şi maturităţii spirituale. Prin fiecare carte în care a pus, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, măsură, osteneală şi statornică petrecere, prin fiecare predică a sa (şi, Doamne, cât de frumoase erau), părintele Cârciuleanu ne-a dăruit o fărâmă din veşnicia sufletului şi a gândirii sale dintr-o viaţă dedicată excelenţei.
De ce a ales această formă de a îndruma? De ce prin scris? O afirmă în cuvântul lămuritor al cărţii sale de predici, apărută în anul 2009. Pentru că „slova scrisă dă omului posibilitatea să mediteze, să explice, să aleagă. E ca răsăritul soarelui pe care îl admiri, îl îndrăgeşti, te încălzeşti cu razele lui, dar care îţi dă răgazul să te hotărăşti dacă vei alege lumina sau umbra“. Lucrările sale au un stil cald. Călăuzesc fără a obliga, arată şi îndrumă fără a porunci, mustră cu o blândeţe din care transpare însă autoritatea. Este, aşadar, o modalitate de a face misiune, de a răspândi sfaturi şi de a promova valori, în vederea formării de caractere şi conştiinţe. E o împlinire a unei misiuni moral-sociale.
A fost un preot de vocaţie, înţelept, cu un trecut spre care a putut privi întotdeauna cu mândria unui om ce şi-a înmulţit cu chibzuinţă talanţii. Părintele a plecat dintre noi cu bucuria misiunii împlinite. A fost şi este un model formativ autentic, un preot devotat nu numai lui Dumnezeu şi oamenilor, între şi pentru care a trăit, ci şi Bisericii şi ţării, conştient de vremelnicia noastră şi de veşnicia lui Dumnezeu.
Trecerea la Domnul a patriarhului Teoctist
În seara zilei trecerii la Domnul a vrednicului de pomenire părinte patriarh Teoctist, l-am vizitat pe părintele Cârciuleanu. Avea ochii în lacrimi. Era un om puternic, trecuse prin multe, însă suferinţa, în acele momente, îl copleşea. Patriarhul Teoctist trecuse la cele veşnice... Îl cunoscuse. Mi-am dat seama că Preafericitul a reprezentat pentru el un model. I-a evocat portretul, direct sau indirect, în cărţile sale. Mi-a arătat o scrisoare de mulţumire trimisă de patriarh în 28 mai 2003: „Iubite Părinte Ion, M-ai mângâiat cu neuitarea şi mai ales cu lucrarea Adevăruri creştine. Te felicit, cu mulţumiri şi binecuvântări“. Părintele mi-a vorbit despre omul şi arhiereul Teoctist, cu admiraţie şi durere, preţ de vreun ceas şi jumătate. L-am rugat să ia loc, pentru a avea confortul necesar unei astfel de discuţii. Părintele însă nu s-a aşezat. Insistenţa mea avea să primească şi un răspuns: „Despre patriarhul Teoctist nu poţi vorbi decât stând în picioare“. O lecţie de viaţă extraordinară despre ceea ce înseamnă aprecierea, respectul şi recunoştinţa.
„Orice început are şi un sfârşit“
Pe 1 august 2011 părintele m-a chemat la el. Mi-a spus, fără introducere, pe un ton grav: „Să-mi scrii biografia. Eu nu mai pot scrie. Sunt multe, foarte multe de spus şi nu am reuşit să adun totul în cărţile mele. Mi-e teamă că se vor pierde“. De atunci, întâlnirile noastre s-au înteţit: discuţii, evocări, amintiri, fotografii, împliniri, dorinţe. Am regretul că nu a mai apucat să lectureze, aşa cum şi-ar fi dorit, cartea, care sper să vadă cât mai curând lumina tiparului.
„Orice început are şi un sfârşit“, a spus celor apropiaţi cu trei zile înainte de trecerea la Domnul, prevestind plecarea. Eram conştienţi că se apropie, dar parcă voiam să mai dureze. Încă puţin... Îl vedeam ca o întruchipare a „tinereţii fără bătrâneţe“, întrucât trecerea anilor i-a cruţat falnica înfăţişare şi modul de a fi şi a gândi, cum aprecia, la un moment dat, academicianul Valeriu D. Cotea.
S-a întâmplat totuşi luni dimineaţă. A plecat plin de un optimism debordant, cu încredere în viitor, în oamenii ce îl vor contura şi în îmbunătăţirea lor, dacă lumea îşi va da seama că fără Hristos nu se poate. „Hristos e perfecţiunea societăţii şi Cel care răspunde la problemele vieţii actuale“, obişnuia să spună, cu încredere în revenirea valorilor creştine, pe care le-a promovat prin cuvânt şi trăire.
Părintele Cârciuleanu face parte din pleiada preoţilor de valoare ai ortodoxiei moldave din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul acestuia pe care îl traversăm, acei slujitori pe care Dumnezeu a dorit să îi aibă la cumpăna dintre milenii, tocmai pentru a fi mai aproape de veşnicie.
Astăzi, la ora 11:00, după Sfânta Liturghie, va fi săvârşită slujba înmormântării în Biserica Adormirii Maicii Domnului - Galata, Iaşi, unde părintele Ion Cârciuleanu a slujit în ultimii ani, după care alaiul funerar se va îndrepta spre cimitirul Mănăstirii Galata, mănăstire de care părintele a rămas legat sufleteşte. Trupul său va fi aşezat lângă cel al soţiei, pe care a iubit-o şi respectat-o atât de mult. (Lector univ. dr. Bogdan Constantin Neculau)
