Părintele Teofil Părăian - Lumina lui Hristos din suflet (2)
M-am ocupat foarte mult de Noul Testament nu atât ca studiu, cât ca aprofundare şi m-am bucurat întotdeauna de părţile acelea în care se menţionează bucuria, în care se întemeiază încrederea pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu-Tatăl, Care L-a trimis pe Fiul.
00:22 - Î: În ce an aţi fost hirotonit diacon, apoi preot?
R: Călugăr am fost făcut în ’53, în anul în care am venit la mănăstire, după patru luni şi jumătate - timp cam puţin de verificare. Mitropolitul Nicolae Balan a considerat însă că, fiind absolvent de Teologie, ştiu ce am de făcut, ştiu ce fac, iar în ’53, la 15 august, am depus voturile monahale (mitropolitul Nicolae Bălan a slujit călugărirea mea). Am mai fost încă cu doi candidaţi la călugărie, între care unul mai trăieşte, celălalt a murit (la bătrâneţe), iar eu am rămas singurul dintre cei trei aici, la mănăstire. După 7 ani, în 1960, am fost hirotonit diacon de către mitropolitul Nicolae Colan. După mitropolitul Nicolae Bălan a urmat, la scurtă vreme, mitropolitul Nicolae Colan, fost episcop la Cluj vreme de 21 de ani. M-a luat în consideraţie de când a venit aici, părinţii îmi făceau rând la predică, îi plăcea cum predicam, iar în ’60 m-a hirotonit diacon printr-un act de autoritate, adică el a hotărât aşa şi a făcut lucrul acesta. Noi, atunci, aveam stareţ un om foarte legalist, părintele arhimandrit Ioan Dinu, cu antecedente de administraţie bisericească, un om care ţinea mult la autoritatea ierarhică. Mitropolitul ştia că părintele Dinu nu ar fi de acord să facă un raport să mă recomande şi, atunci, cu de la sine putere, m-a hirotonit fără vreo recomandare din partea Stăreţiei mănăstirii, în 1960, la 15 august. |El voia să mă hirotonească preot şi chiar mi-a spus: „Nu te ţin mult diacon, o să te hirotonesc preot, şi o să fii duhovnic, şi-o să fii, mai ales, pentru spovedanii“. Eu am acceptat situaţia, însă mitropolitul nu şi-a putut împlini gândul, pentru că s-a îmbolnăvit la scurtă vreme şi nu s-a mai făcut bine. Vreme de 6 ani el n-a mai slujit, a murit în ’67. A venit mitropolitul Nicolae Mladin, care mi-a propus hirotonia ca preot, însă eu am refuzat-o; şi-am refuzat-o nu pentru motive din astea, că nu-s vrednic şi să caute pe altul ş.a.m.d., ci pe motivul că nu voiam să înceapă mitropolitul cu un act de autoritate, ca să nu zică cineva că, uite, a ajuns mitropolit şi deja face acte de autoritate. Şi i-am spus că mă simt bine diacon, mai rămân diacon, iar mitropolitul a fost de acord cu asta, bineînţeles că nu s-a supărat, că n-am simţit nici o depărtare de mine, ne-am avut foarte bine până la sfârşit, până când el a mai fost în situaţia de a comunica cu oamenii. Dar după aceea el nu mi-a mai propus, că dacă mai trecea ceva vreme, vreun an, doi, aş fi fost de acord. El nu mi-a mai propus şi-am rămas până-n 1983, iar mitropolitul nostru, înaltpreasfinţitul Antonie, a fost cel care m-a hirotonit preot, în 1983, la 13 mai, de Izvorul Tămăduirii, când e hram aici, la noi, în mănăstire. Şi apoi m-a făcut şi arhimandrit în 1988, pe 8 septembrie.
04:44 - Î: Preacuvioase, vă amintiţi de primii ani de călugărie; ce ascultare aţi avut în mănăstire?
R: N-am avut o ascultare precisă, pentru că, fiind într-o situaţie specială, nu mi se putea da o ascultare precisă. Oricum, am participat la ascultările de obşte după posibilităţile pe care le am şi care erau atunci spre folosul obştii. De exemplu, ajutam la tăiatul lemnelor cu ferăstrăul, pompam apa, aduceam gheaţa, împreună cu cineva, din gheţar - nişte lucruri pe care le făceam, aşa, poate şi pentru că doreau ceilalţi să mă simt implicat în ceva. Şi bineînţeles că am făcut tot ce am putut ca să fie bine. Eram la strană, cântam, rosteam texte pe de rost, nu pot să zic că am avut o ascultare anume, ca oricine care se încadrează într-o obşte. După aceea, când am ajuns diacon, am slujit ca diacon, am predicat, mai scriam articole la „Telegraful român“. Mitropolitul Nicolae Mladin, ca profesor, a fost redactor, el a insistat foarte mult să scriu la „Telegraful român“. Am scris, până la urmă chiar s-a realizat un material pe care eu încă îl aştept să fie publicat într-un volum (de fapt, este şi gata, însă cel care s-a angajat la treaba asta văd că nu mai zice nimic, ori că nu mai vrea, ori că nu mai poate, nu ştiu, să vedem, să iau legătura cu el). Cartea - am şi anunţat-o în cartea mea „Cine sunt eu, ce spun eu despre mine“ - ar avea titlul acesta: „Gânduri de altădată, pentru atunci, pentru acum şi pentru totdeauna“. E realizată după materialul din „Telegraful român“, grupată pe 10 capitole.
07:04 - Î: Preacuvioase părinte, spuneţi-ne, în liceu sau în facultate fiind, aţi citit cu deosebit interes sau a fost o carte, un pasaj din Sfânta Scriptură care v-a impresionat în mod deosebit?
R: Da, pe mine m-a impresionat în mod deosebit Scriptura, mai ales Noul Testament. Mi-a fost accesibil pentru că a fost tipărit pentru nevăzători în 1930-1931, la Cluj, şi era un exemplar acolo unde locuiam, la Timişoara. Am citit din Noul Testament începând din 1942, fără să urmăresc ceva anume sau fără să am un program, dar citeam, citeam cu plăcere, înţelegeam cât înţelegeam. Când m-am dus la Teologie, ştiam destul de bine Noul Testament, mă orientam, se mirau colegii mei mai mari că ştiu câte capitole are cutare sau cutare scriere din Noul Testament. În 1945, la un examen pe care l-am dat la Religie şi la care am primit să scriu despre Sfântul Apostol Pavel, am scris că avem de la el 13 epistole şi ştiam epistolele cum se găsesc în Noul Testament. Or, în realitate sunt 14. Profesorul mi-a corectat teza încă cât mai eram în clasă - eu scriam la maşina de scris lucrările (scrise). Şi a citit lucrarea şi mi-a spus că îmi dă 10, lucrarea e bună, dar am, totuşi, o greşeală, că am scris că de la Sfântul Apostol Pavel ne-au rămas 13 epistole, or el zicea că sunt 14 - şi ştiam şi eu că sunt 14, dar nu eram sigur şi atunci eu le-am numărat în gând, mi-au ieşit 13 şi am scris 13. Şi, cu profesorul împreună, le-am enumerat. Eu le-am enumerat, adică nu i-am zis profesorului să le spună şi eu să le număr, ci eu am zis Romani, el a zis 1; I, II Corinteni, el a spus 3 şi ne-au ieşit, şi la amândoi, tot 13. Şi după ce încă o dată am numit epistolele, când am ajuns pe la Galateni, mi-am adus aminte că este o epistolă către Coloseni, pe care eu n-am avut-o în vedere. Şi atunci am zis că nu mai trebuie să numărăm, că mi-am adus aminte epistola uitată de mine, Epistola către Coloseni. Aşa că, eram destul de orientat în chestiuni de Noul Testament.
10:15 Însă, în cele din urmă, după ce am ajuns la Teologie şi după ce m-am ocupat şi sistematic de Noul Testament, am ajuns la gândul că, din Noul Testament, trei pasaje le socotesc eu cele mai importante pentru mine, textele care Îl arată pe Mântuitorul favorabil oamenilor. Nu mă gândesc atât la răstignirea Mântuitorului, care este o faptă de vârf, ci mă gândesc şi la multe altele, cum ar fi, de exemplu, cuvintele Domnului Hristos: Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci şi copiii tăi omori pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună găina puii săi sub aripi, dar n-aţi voit.- texte de felul acesta m-au impresionat întotdeauna şi în mod special. Sau, de exemplu, că perii capului nostru toţi sunt număraţi, cuvânt spus de Domnul Hristos. M-am ocupat foarte mult de Noul Testament nu atât ca studiu, cât ca aprofundare şi m-am bucurat întotdeauna de părţile acelea în care se menţionează bucuria, în care se întemeiază încrederea pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu-Tatăl, Care L-a trimis pe Fiul, faţă de Dumnezeu-Fiul, Care S-a răstignit pentru noi şi ne întăreşte în bine, faţă de Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care ne porunceşte la tot Adevărul, toate acestea sunt lucruri vitale, de căpetenie, de temelie.
