Răspunsul sau rezolvarea situației din pustiul Carantaniei, unde Mântuitorului I se propune să facă prima minune, să prefacă pietrele în pâine, îl găsim în altă pustietate, acea prezentată de pagina evanghelică din duminica ce urmează, a VIII-a după Rusalii. Fără să mai spunem că e una dintre paginile cele mai frumoase, așa cum numai Scriptura ne obligă să vorbim, la superlativ, ea se constituie într-un text ce ne descoperă legături, ce numai între om și Dumnezeu pot avea loc, și mai cu seamă vine să împlinească ceea ce Hristos enunță: „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 33).
În textul acesta se arată care este partea omului în minunea săvârșită de Dumnezeu, pentru că, în orice minune, și omul are rolul său, și el vine cu contribuția și efortul său. Cine va citi și relatarea lui Marcu va vedea că acesta, un pic mai înainte cu câteva versete, vorbind despre un episod din Capernaum, cu amărăciune spune că „acolo n-a putut să facă nici o minune“ (Mc. 6, 5) decât că a vindecat câțiva din bolnavii lor, și aici, într-o altă discuție, ar trebui să vedem de ce aceste vindecări nu sunt neapărat minuni și altele sunt.
Omul, ca să vorbim generic, L-a căutat aici pe Dumnezeu, uitând total de alte nevoi, firești câteodată, L-a căutat fără să pună nimic mai presus, L-a căutat cu dor, cu toată ființa încât s-a ridicat la condiția divină care este minunea; avem și reversul ivit din mintea lui Malraux - condiția umană.
Din cinci pâini și doi pești, minimă materie, dar simbolică, Dumnezeu umple universul înfometat și însetat din jurul Lui. Și așa se întâmplă de fiecare dată acolo unde e Hristos; toate se împlinesc, toate se desăvârșesc; dacă și omul lucrează.
Dar până la urmă nu problema pâinii se pune aici, ci problema omului. Omul trebuie să fie altceva decât a fost timp de milenii. Astăzi avem de toate și avem și pâine. Lumea de azi nu mai pune problema pâinii căci o bucată de pâine găsești oriunde. Altceva trebuie: „pâinea ce s-a pogorât din cer“, pentru că, Dumnezeu ne lipsește nouă astăzi. E vorba de Dumnezeul împărtășirii. Și astăzi aducem fărâma noastră de pâine, gestul cel mai firesc al omului, și-o oferim lui Dumnezeu ca să ne întâlnim cu El, să avem parte împreună. Liturghia împlinește acest lucru.
Bineînțeles, este și rostul Bisericii, adică al nostru, al tuturor, să împlinim porunca: „dați-le voi să mănânce“ fără să credem că ne ocupăm de prea puțin lucru. Spune, cred, Berdiaev că „problema pâinii pentru mine este una materială, dar grija pentru pâinea celuilalt e o preocupare spirituală“. Omul trebuie hrănit și cu cuvântul lui Dumnezeu, dar și cu pâinea de toate zilele. Cel mai important e de unde începem. Și cred că trebuie început din Liturghie, pentru că asta se prefigurează și cu înmulțirea pâinilor sau, mai degrabă, săturarea mulțimilor; ambele formulări se referă la același gest și ar trebui intrat puțin în intimitatea lor.
De ce nu este credință? Pentru că omul nu știe să primească, nu știe să fie cerșetor. Pentru că, de obicei, vrea să creeze el, el singur; și nu poate accepta să dea rațiunea lui la o parte și să stea cu mâna întinsă la Dumnezeu. De multe ori omul nu are putere să înțeleagă și să accepte cerul. Minunea de care vorbim poate că este cea mai largă în situația în care cuprinde o mulțime de oameni. Și nu asta ar fi, dar e o mulțime unită, e o mulțime care gândește în același duh. De aceea vorbim de comuniune, de liturghie. Aici se primește în unanimitate darul. Fiecare având rațiune proprie, totuși, se renunță la pretențiile fiecăruia. Nimeni de acolo nu a cârtit, n-a fost nici o minte care să vrea altceva în sensul egoist și mic al cuvântului.
Am vrut să subliniez partea omului ca ființă liberă să accepte sau să refuze darul și minunea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi în minune și rolul omului, totul s-ar transforma în automatism sau în magie. Adevărata minune se cumpănește între Dumnezeu și om. Dacă astăzi nu mai avem minuni, nu Dumnezeu lipsește, ci partea omului. Noi lipsim din minune.