Dimitrie Cantemir – principe român și cărturar de talie europeană

Prin grija tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir, copilul Dimitrie a beneficiat de timpuriu de o formare intelectuală prin care au fost cultivate darurile sale înnăscute pentru cunoaștere. Când evocă viața tatălui său, Dimitrie Cantemir își exprimă recunoștința pentru formarea primită, pentru că i s-a îngăduit să învețe și să aprofundeze latina, greaca și slavona. Totodată, este evidențiată dimensiunea religioasă existentă încă dintru început în formarea sa. Astfel, Dimitrie Cantemir își amintește de nopțile de iarnă petrecute în palatul de la Iași, când tânăr fiind, îi traducea tatălui său din cărțile sfinte scrise în slavonă și îi citea predicile Sfântului Ioan Gură de Aur. Este relevant faptul că în fosta bibliotecă Lenin din Moscova s-a găsit un exemplar din Biblia tradusă şi tipărită pentru prima dată integral în română în anul 1688, în Muntenia, care îi aparținuse până în anul 1693 bătrânului Constantin, ulterior trecând în posesia fiului său Dimitrie. Acesta o va păstra de-a lungul întregii sale vieți, constituind o bogată și vie sursă de inspirație pentru reflecțiile sale.

Dimitrie Cantemir își continuă formarea la Constantinopol, unde începe apoi şi redactarea operei sale. Între anii 1693 și 1710 sunt redactate aproape 2000 de pagini. Performanța ca autor nu constă doar în numărul și diversitatea operelor, ci și în originalitatea remarcabilă pentru epoca respectivă. Este semnificativ faptul că primele lucrări încearcă să valorifice potențialul limbii române.

Există o strânsă legătură între erudiţia sa impresionantă şi preocupările politice ale acestui ilustru principe român şi cărturar european, membru al Academiei din Berlin. Între opera istorică, ilustrată prin lucrările Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Viața lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor, Cercetarea naturală a monarhiilor, și demersurile politice ale lui Dimitrie Cantemir există o strânsă legătură, reflectată prin aspirațiile puternice de dobândire a independenței în raport cu Imperiul otoman. Atât scrisul său, cât și acțiunea sa explicit politică sunt pentru Dimitrie Cantemir manifestări ale slujirii sale față de țară, într-un efort consecvent de întărire a demnității și culturii naționale.

În acest sens, istoricul Alexandru Zub menționează: „Cărturar de vast orizont și domn cu înalte răspunderi, Cantemir semnifică în durata noastră forța intelectuală și cutezanța politică. Amândouă i-au asigurat priorități ce nu pot fi trecute cu vederea. Una l-a dus la creații remarcabile în multiple domenii, plasându-l pe calea regală a unui enciclopedism românesc; cealaltă l-a prefăcut în simbol al luptei pentru eliberarea patriei, pusă mai presus de orice vanități personale. Este ceea ce l-a întărit pe principele cărturar în acțiunea din 1711, al cărei sens avea să-l fixeze chiar el, lapidar și obiectiv, ca într-un epitaf: Lăsând toate măririle și foloasele pentru o singură mărire, a trecut cu oștile sale de partea creștinilor (Descrierea Moldovei). Mărirea căutată atunci era demnitatea țării, libertatea ei, o mărire pe care, după neizbânda de la Prut, Cantemir avea să o servească doar cu mijloacele erudiției”[1].

Repere filosofice ale operei lui Dimitrie Cantemir

În anul 1700, Dimitrie Cantemir redactează în șase luni o lucrare intitulată Imaginea de nedescris a științei sacre și un an mai târziu, opusculul denumit Prescurtare a sistemului logicii generale. Din nefericire, ele nu au fost publicate imediat, ci doar în secolul 19, respectiv 20. Autorul ilustrează în aceste lucrări filosofice nu doar o temeinică erudiție în istoria ideilor filosofice, ci și o capacitate de analiză dublată de subtilitatea unei exprimări structurată prin imagini metaforice.

Dimitrie Cantemir depășește deopotrivă atitudinea filosofilor din antichitate care elogiau puterea rațiunii în domeniul cunoașterii, precum și poziția filosofiei empirice a modernității care exacerbează rolul „simțurilor” în epistemologie. Totodată, el critică teoria dublului adevăr, dezvoltată de gândirea scolastică, sintetizează și exprimă duhul Tradiției, exprimat în evlavia și ethosul Bisericii, într-o manieră lipsită de complexe în fața diferitelor teorii filosofice. Arătând simplitatea și profunzimea Adevărului, întemeiate pe o credință de nezdruncinat în Adevărul Hristos și întărită printr-o viață de evlavie și de rugăciune, însoțită de lectura Sfintei Scripturi, Dimitrie Cantemirrespinge cu fermitate eroarea teoriei dublului adevăr afirmând: „Nu e deloc așa. Căci simplu e Dumnezeu, simplu e cuvântul lui Dumnezeu și simplu e adevărul care nu se găsește în altă parte decât în simpla lui Dumnezeu știință”[2].

După publicarea lucrării sale Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, în anul 1698, lucrările imediat următoare manifestă interesul lui Dimitrie Cantemir față de filosoful flamand Jan Baptist van Helmont (1580-1644). Acesta era deopotrivă fizician și medic. Cantemir îi atribuie lui Van Helmont meritul de a fi arătat falsificarea adevărului prin scolastică sub influența filosofiei greceşti din antichitate. Însă pe Dimitrie Cantemir nu-l preocupă principiile fizice dezvoltate de filosoful Van Helmont, ci teoriile sale despre nemurirea sufletului, în concordanță cu învățătura creștină.

Pe această linie, Cantemir va redacta în latină lucrarea Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago). În această lucrare, Cantemir arată că o cunoaștere autentică nu provine din rațiune, așa cum au susținut în principiu filosofii greci, nici din simțuri, cum pretind ,,învățații secolului acestuia care proclamă în gura mare că toată știința omenească pleacă de la simțuri”. Adevărul este relaționat cu lumina imaterială, prin care omul poate să contemple în parte slava lui Dumnezeu Care a creat lumea şi o transcende. În aceste sens, autoritatea adevăratei cunoașteri se întemeiază pe Revelație.

Există o solidaritate între concepția lui Cantemir și cea a lui Van Helmont, însă abordările și motivațiile sunt diferite. „Pe câtă vreme Van Helmont urmărește o descătușare față de scolastică și știința în forma ei aristotelică deductivă în vederea promovării unor interpretări științifice de un tip nou, bazate pe experiment și pe intuiție, Cantemir se străduiește ca, asigurându-și ajutorul aceleiași științe de tip nou a veacului său, să consolideze credința religioasă și s-o sustragă influenței scolasticii vetuste și sterile”[3].

Dimensiunea religioasă a gândirii lui Dimitrie Cantemir, reflectată în lucrarea Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul

În prima sa lucrare intitulată Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul scrisă în doar câteva luni (decembrie 1697 – iunie 1698), Dimitrie Cantemir exprimă într-un mod existențial perspectiva evanghelică a cunoaşterii care subliniază distincția dintre Duhul lui Dumnezeu și duhul lumii. Sunt oferite repere concrete care să-i ajute pe oameni în identificarea priorităților autentice, astfel încât printr-o viață evlavioasă și prin cultivarea sau practicarea virtuților să dobândească viața veșnică. Lucrarea este structurată în trei părți: în prima parte se evidențiază dialogul cu tendințe polemice, purtat între înțelept și lume. În a doua parte este dezvoltată viziunea înțeleptului, aplicată la situații concrete de viață și argumentată prin texte vetero și nou-testamentare. În cea de-a treia parte este tradus tratatul de etică al teologului Andreas Wissovatius, intitulat Îndemnul la virtute, frână împotriva păcatului (Stimuli virtutum, fraena peccatorum). Ediția bilingvă (română-greacă) a Divanului a fost publicată la 30 august 1698 la tipografia domnească din Iași.

Tipărită în anul 1698, copiată aproape din deceniu în deceniu până în anul 1846, retipărită în anii 1865, 1878, 1969, 1974, analizată în diferite manuale sau studii, prima scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne o mărturie semnificativă a umanismului românesc. De la apariție și până la mijlocul secolului 19, Divanul face parte dintr-un fond literar circulant, fiind citită şi prin manuscrise copiate. Ea îndeplinește o funcție de operă etică, valorificând aspectele educației religioase și ale reflecției filosofice. Prin republicarea lucrării, în anul 1865, Bogdan Petriceicu Hașdeu redescoperă importanţa Divanului pentru istoriografia culturală și pentru filologia română. Iar retipărirea Divanului în anul 1878 se face în contextul reeditării întregii opere a lui Dimitrie Cantemir de către Academia Română.

Este de semnalat caracterul complex al Divanului, o mărturie reprezentativă a gândirii românești din secolul 17, care-și păstrează actualitatea atât în domeniul etic-religios, filosofic, precum și pentru cercetarea filologică. În acest sens, istoricul şi teologul Virgil Cândea preciza: „Divanul este o operă de gândire, și sub acest raport interesează pe cercetătorii filosofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba română într-o formă artistică – ceea ce îi justifică atenția filologiei și istoriografiei literare – și totodată, unul dintre izvoarele prețioase de informație asupra cunoștințelor variate ale cărturarilor români din secolul al XVII-lea și ale cititorilor lui. El interesează deci, în egală măsură, istoria culturii române vechi. Această întreită valoare a Divanului îi îndreptățește pentru totdeauna prețuirea iubitorilor de cultură și atenția cercetătorilor”[4].

Divanul se încadrează perfect în genul lucrărilor focalizate pe disputa dintre suflet și trup, existente din antichitatea târzie și continuând în Evul Mediu. Aceste lucrări au apărut atât în lumea apuseană (Boethius, Bernard de Clairvaux, Hidelbert), cât și în cea răsăriteană (Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul). Trebuie precizat însă că înțeleptul ilustrat în Divanul nu optează pentru o retragere din lume, pentru o asceză solitară, ci pentru rămânerea în viața lumii și transfigurarea acesteia prin trăirea virtuților propovăduite de Evanghelia lui Hristos.

Prin contribuția sa specifică se poate afirma că: „...Divanul a marcat un însemnat pas înainte pentru tânăra literatură de limbă română. Acesta constituia prima carte originală de gândire etico-religioasă, mult mai interesantă pentru public decât tot ce se publicase în veacul XVII. Și acest lucru este dovedit fără putință de tăgadă de succesul înregistrat de opera lui Cantemir în cele două secole succesive, în care a cunoscut o largă difuzare în tot spațiul românesc (inclusiv în Transilvania), atât sub formă tipărită, cât și manuscrisă”[5].

Pe lângă operele din tradiția antică și medievală care au constituit posibile surse de inspiraţie pentru Dimitrie Cantemir în redactarea Divanului, poate fi semnalată și lucrarea Cercetarea ştiinţelor (Venatio scientiarum) scrisă de Jan Baptist van Helmont, autor preferat al cărturarului moldovean. În lucrarea respectivă este prezentată disputa dintre două personaje alegorice: Sufletul și Rațiunea. Însă în Cercetarea ştiinţelor abordarea temei se realizează în plan gnoseologic, pe când în Divanul discuția e purtată într-o perspectivă etică. Se poate face o apropiere între cele două lucrări prin aparatul formal și procedeul utilizat, nu însă prin conținut, întrucât perspectivele de abordare sunt diferite.

Încă de la prima sa lucrare, se observă predilecția spre filosofie a lui Dimitrie Cantemir. În acest sens, Dan Bădărău afirmă: „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, prima scriere a lui Dimitrie Cantemir, dovedește, ca și lucrările imediat următoare, că problemele filosofice generale au fost cele dintâi care l-au atras pe învățatul moldovean. Ea nu este o carte bisericească, ci o carte a unui laic, scrisă pe pozițiile eticii creștine și stoice în scopuri educativ-morale în cadrul societății feudale. Ea este cea dintâi încercare în domeniul eticii făcută de un cugetător român în limba română, potrivit cu împrejurări socotite specifice societății românești din acele vremuri, această critică a moralei lumești fiind și o critică transparentă a egoismului și a lăcomiei boierimii”[6].

Dimitrie Cantemir își asumă în mod explicit și cu mândrie identitatea creştin-ortodoxă a credinței sale. La începutul Divanului el adresează un cuvânt de laudă fratelui său Antioh. În acest context, Dimitrie Cantemir „...se mândrește în primul rând că nu este păgân, ci creștin, în al doilea rând că nu altei Biserici, ci a Răsăritului este următor; iar în al treilea rând este o fericire pentru el că se trage dintr-un părinte și-o maică cu Antioh”[7].

Dimensiunea morală a lucrărilor lui Cantemir și vocația unei sinteze între Răsărit și Apus

Lucrarea Divanul evidențiază la Dimitrie Cantemir capacitatea unei reflecții filosofice și vocația realizării unei sinteze creatoare între tradiția culturală a Răsăritului și cea a Apusului. Spirit enciclopedic și analist fin, Dimitrie Cantemir manifestă o vocație certă a asumării dimensiunii universale a culturii, dar care se întrupează concret într-o sinteză specifică rezultată prin capacitatea de articulare a tradițiilor distincte din Orient și din Occident.

Rezumând elogiile aduse lui Dimitrie Cantemir de mari oameni de cultură români, academicianul Eugen Simion arată că Hașdeu îl consideră pe Dimitrie Cantemir cel dintâi istoric al românilor; Blaga îl numește ca fiind „întâiul spirit al nostru de dimensiuni europene”, Iorga remarcă la el „nesfârșita tinerețe de suflet”, iar George Călinescu îl denumește „Lorenzo de Medici al nostru”. Constantin Noica vede în Cantemir un înaintaș în „cercetarea cuvântului”.

Indiferent de accentul specific care definește o anumită lucrare a lui Cantemir, se distinge în ansamblul său dimensiunea morală a operelor sale, precum și dorinţa eruditului principe de a stabili punți de legătură între tradiția culturală a Orientului și cea a Occidentului. În acest sens, academicianul Eugen Simion precizează: „...observăm că autorul Divanului este, înainte de orice, un bun moralist. Orice ar scrie (o istorie a Imperiului otoman, o biografie, un roman alegoric sau un eseu pe teme religioase), el gândește și se exprimă ca un moralist, adică un observator atent al vieții oamenilor și un spirit care meditează la destinul omului în scurta trecere pe pământ. Un moralist născut, crescut și format intelectual în spațiul de întâlnire dintre mai multe culturi: cultura sud-est europeană (balcanică), cu o puternică cultură bizantină, cultura Orientului apropiat, cultura propriu-zis a estului (Rusia) și, prin intermediul lecturilor și al contactelor cu oamenii din Franța și Germania, cultura Occidentului european”[8].

În cartea sa Divanul, Dimitrie Cantemir realizează o meditație amplă, în duhul Sfintei Scripturi, dar fără să se limiteze doar la citarea unor texte biblice. El folosește și autori greci și latini, cu precădere pe stoici. Citează des din Cicero, Seneca, Epictet, Fericitul Augustin. Autorul merge pe linia Sfintei Scripturi, însă interiorizează textul în cadrul unor reflecții personale remarcabile. Firul călăuzitor al gândirii din lucrarea Divanul este dat de afirmația Ecleziastului din Sfânta Scriptură prin care se subliniază că lumea se laudă cu trufia ei, cu bogăția și frumusețile sale. Însă, înțeleptul, cu luciditate, exprimă caracterul trecător sau efemer al realităţilor percepute în duh lumesc, materialist. Dialogul dintre lume și înțelept se poartă cu argumente și subtilități.

Dimitrie Cantemir exprimă prin vocea înțeleptului că avuțiile lumii sunt fum, bunurile au devenit praf, iar desfătările s-au transformat în „pulbere de vânt ridicate”. Inclusiv cinstea și slava lumii devin „ocară și defăimare”. Totodată, înțeleptul mărturisește că numai prin lumina credinței se ajunge la adevăr, ca sens ultim al existenței, depășindu-se întunericul ignoranței. În acest sens, pentru a trăi cu dreaptă măsură, omul trebuie să reflecteze în mod consecvent la trei realități: moartea, învierea și dreapta judecată. Se poate observa în Divanul tendința lui Cantemir de a parafraza epistolele Sfântului Apostol Pavel, structurând lucrarea sa într-un fel de manual de morală practică.

Academicianul Eugen Simion semnalează actualitatea meditației din lucrarea Divanul pentru cititorul contemporan care poate aprecia în această lucrare capacitatea „...de a cuprinde și de a da o explicație a lumii, pornind de la adevărurile biblice, și de a construi, în cele din urmă, o etică a omului virtuos. O etică bazată pe preceptele religiei creștine răsăritene și, totodată, în funcție de modelul lumii medievale. În centrul lui se află omul cumpătat și virtuos, nu retras din lume, ci înțelept și moral în mijlocul unei lumi în care mișună poftele necurate și voința crâncenă de înavuțire și putere. Este, apoi, în dialogul cantemiresc ceva ce place la lectură și este demn de admirat: finețea gândului și simțul creației. Acesta este semnul cel mai puternic al talentului de moralist în scrierile acestui moldovean ivit la locul de întâlnire a mai multor culturi”[9].

În lucrarea Divanul, Dimitrie Cantemir evidențiază conflictul dintre: Lume și Înțelept, Trup și Suflet care exprimă două realități: cea hedonistă şi cea ascetică. Personajele care polemizează în cartea lui Cantemir sunt Lumea și Înțeleptul. Înțeleptul denunță trufia și vremelnicia lumii. Lumea își descrie avantajele sale, în logica țintuită de o filosofie a lucrurilor pământești. Înțeleptul, bazându-se pe autoritatea Sfintei Scripturi, pe autori patristici și pe anumiți filosofi (în mod special pe cei stoici) dezvoltă o amplă și nuanțată pledoarie care îi dă câștig de cauză în fața lumii.

Prin lucrarea Divanul, Dimitrie Cantemir se înscrie într-o continuitate de gândire cu tradiția bizantină și cea medievală. Ca model al Divanului a fost indicată cartea Dioptra a monahului bizantin Filip Solitarul din secolul 11. În acea lucrare, dialogul polemic se purta între trup și suflet. Însă Divanul are o dezvoltare proprie, deoarece Cantemir nu oferă ca soluție ieșirea din lume și practicarea unei asceze solitare, ci promovarea unui mod de viață cumpătat și virtuos în interiorul vieții cetății. Divanul a fost relaționat și cu o altă lucrare, intitulată Personificările atribuită lui Mihail Choniates, un autor din secolul 12.

Academicianul Virgil Cândea evidențiază, pe de o parte, continuitatea gândirii lui Cantemir cu tradiția medievală, pe de altă parte, elementele înnoitoare, cu accent modern, prezente în cartea Divanul. În același timp se poate observa încă din această primă lucrare vocația lui Dimitrie Cantemir de a realiza o sinteză creatoare între tradiția culturală a Orientului și cea a Occidentului.

În acest sens, Virgil Cândea precizează: „La hotarele dintre două gândiri, cea tradițională a Orientului ortodox și a Occidentului medieval, pe de o parte, cea nouă a zorilor raționalismului, pe de alta, Divanul ajută la reconstituirea fizionomiei cărturarului român și, în general, sud-est european, de la sfârșitul secolului al XVII-lea... Opera învățatului moldovean rămâne un prețios document, atât prin contactele dintre două mari zone de cultură, cât și pentru epoca – decisivă în evoluția civilizației europene – de afirmare a raționalismului în interiorul vechii gândiri medievale”[10].

Divanul nu reprezintă doar o lucrare semnificativă pentru cultura română, ci are o dimensiune europeană și constituie totodată, o mărturie a întâlnirii diferitelor tradiții din Orient și Occident. Virgil Cândea menționează în acest sens: „Scris într-un centru important de cultură sud-est europeană, asociind elemente de gândire din răsăritul și apusul continentului, publicat și în limba greacă, Divanul aparține prin temă, geneză și destinație tezaurului comun al literaturii europene. Cantemir însuși considera că prima lui scriere poate interesa cercul învățaților de la Academia din Berlin... Sensul pe care Cantemir îl dă Divanului, ca gen literar, face din opera sa un document al schimburilor culturale Orient-Occident. Apelul la autorități din gândirea clasică sau medievală – păgâne, catolice, unitariene – într-o carte de etică ortodoxă este plin de semnificație pentru lărgirea orizontului cultural sud-est european în pragul epocii moderne. Iată tot atâtea motive care conferă primei scrieri a lui Cantemir o însemnătate ce depășește granițele culturii românești”[11].

În concluzie, vocaţia lui Dimitrie Cantemir de-a realiza sinteze între diferite culturi, păstrând totodată identitatea spiritual-religioasă proprie, într-un dialog critic şi creator, poate fi înţeleasă şi ca o vocaţie a multor români azi în context european sau universal. În acest sens, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” confirmă prin însuși proiectul său iniţial această vocaţie.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Acad. Alexandru ZUB, „Dimitrie Cantemir, erudit și om politic” în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român și cărturar european, volum colectiv, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 11.

[2] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 69.

[3] Van Helmont realizează o critică a logicii formale, a rațiunii discursive, arătând că această rațiune este incapabilă să descopere adevărul, rolul său fiind doar de a demonstra ceea ce inteligența intuitivă știe deja. „Cantemir opune și el știința izvorâtă din intelect, care cunoaște adevărul simplu (adică nemijlocit) și știința rațională compusă (discursivă și mediată). În Sacrosanctae, Cantemir combate scolastica pe care o consideră un vehicul al ateismului”. Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei Române, București, 1964, p. 311.

[4] Acad. Virgil Cândea, „Divanul în cultura românească și în cultura europeană” în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român și cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 18.

[5] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat, Ed. Humanitas, București, 2011, pp. 65-66.

[6] Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei Române, București, 1964, p. 125.

[7] Dimitrie Cantemir, Divanul, ediție îngrijită, studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea, Ed. Academiei române, București, 1974, p. 195.

[8] Acad. Eugen Simion, „Cantemir moralistul”, în Dimitrie Cantemir, volum colectiv, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, pp. 15-16.

[9] Ibidem, pp. 26-27.

[10] Virgil Cândea, Dialogul Orient-Occident, tradiție-inovație în Divanul lui Cantemir, București, 1964, pp. 49-50.

[11] Dimitrie Cantemir, Divanul, ediție îngrijită, studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea, Ed. Academiei Române, București, 1974, pp. 92-93.

Sursa: basilica.ro