În cuvântul său, Patriarhul României a evidenţiat semnificațiile duhovnicești ale slujbei Prohodului. Preafericirea Sa a spus că Prohodul Domnului arată legătura dintre taina Crucii şi taina Învierii lui Hristos, dintre smerenia Lui şi slava Sa.

„Slujba Prohodului este una dintre cele mai frumoase creaţii liturgice ale Ortodoxiei. Este o îmbinare armonioasă între teologhisire şi poezie, între cântare şi înţelesul duhovnicesc al tainei răstignirii şi îngropării lui Hristos cu aşteptarea întru nădejdea învierii Sale. Această slujbă conţine atât de multe profunzimi teologice că aproape nicio operă dogmatică nu a putut să concentreze în cuvinte simple şi în acelaşi timp poetice înţelesurile adânci ale tainei smereniei sau plecăciunii prin răstignirea şi îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Referindu-se la conţinutul acestei slujbe, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a explicat că Prohodul are patru mari dimensiuni:

„Prohodul Domnului este tânguire de îngropare a lui Hristos în jurul Epitafului, care înseamnă în limba greacă acoperământul unui mormânt. Pe această icoană de pânză este pictată punerea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. În al doilea rând, Prohodul Domnului este o mărturisire a dumnezeirii lui Hristos. În al treilea rând, este o preamărire a smereniei Lui arătată prin răstignire şi îngropare. În al patrulea rând, Prohodul Domnului este o aşteptare în stare de priveghere a Învierii Sale”.

Ca tânguire de îngropare, vedem că moartea Domnului pe cruce şi îngroparea Lui produc un doliu cosmic, aşa cum ne arată unele strofe din Prohodul Domnului, ca de pildă strofa a XX-a, starea întâi, în care se spune că S-a schimbat făptura prin a Ta patimă căci cu Tine toate au pătimit câte sunt făcător a toate cunoscându-Te, a mai subliniat Patriarhul României.

„Prin aceasta se vede că aici este vorba de o împreună pătimire a întregii creaţii cu Hristos care Se află răstignit pe Cruce pentru că El este creatorul a toate câte există. El a făcut cerul şi pământul, El este creatorul universului şi de aceea se întunecă soarele şi luna când El moare pe cruce şi acest lucru este spus în aceste cuvinte: «Soarele a apus, iar pământul s-a clintit cuvinte apunând Tu neînseratul soare Hristos şi cu trupul în mormânt punându-Te». Aceasta ne arată că Iisus Hristos nu este un simplu om care moare pe Cruce, ci este Domnul şi Stăpânul Universului şi de aceea din această suferinţă a Lui se vede că ea se extinde la toată făptura întrucât atunci când făcătorul universului trece prin suferinţa morţii toate pătimesc împreună cu El. Cel Care moare pe Cruce şi apoi este înmormântat rămâne împreună pe tron cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Aici este taina mare a sâmbetei, a morţii Mântuitorului Iisus Hristos şi anume, trupul Său se află în mormânt, sufletul Său coboară la iad, iar El este împreună cu Tatăl şi cu Duhul în slava dumnezeirii. Sfinţii Părinţi au arătat că moartea lui Hristos este doar despărţirea sufletului Său de trupul Său, dar nu este despărţirea dumnezeirii nici de sufletul care se află în mormânt şi nici de sufletul care coboară la iad. De aceea, trupul lui Hristos fiind unit cu dumnezeirea, deşi se află în mormânt, nu putrezeşte, nu cunoaşte descompunere. Iar sufletul Său nu poate fi reţinut în iad pentru că este unit cu dumnezeirea şi de aceea, spun cântările, «Cu strălucirea slavei Lui dumnezeieşti El a sfărâmat iadul». Ce înseamnă aceasta ? Că a adus iubirea Lui nesfârşită şi preaslăvită în mijlocul izolării, al singurătăţii şi al durerii celor care se aflau în iad”, a mai precizat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Iisus Hristos S-a smerit pe Sine pentru a arăta ascultarea omului faţă de Dumnezeu până la moarte, mai subliniază Preafericirea Sa. De asemenea, Patriarhul României le-a explicat credincioşilor prezenţi faptul că Prohodul Domnului este o tânguire cu nădejdea Învierii:

„Această slujbă este de asemenea foarte profundă în ceea ce priveşte speranţa Învierii. Către sfârşitul stării a III-a se arată aşteptarea în stare de veghe a Învierii Domnului. Prin aceasta vedem că Prohodul Domnului nu este o tânguire cu disperare, ci este o tânguire cu nădejdea Învierii. Îngerii din Ceruri, care cunoşteau slava lui Hristos, când L-au văzut mort în mormânt s-au înspăimântat, ştiind că El a acceptat moartea de bună voie şi S-a aşezat în mormântul atât de îngust încât e mai presus de înţelegere plecăciunea Sa cea multă, adică smerenia sa, această smerenie care trece prin moarte ca să biruiască moartea din interiorul ei. De ce s-a smerit pe Sine Hristos de bună voie până la moarte şi încă moarte pe Cruce ? Pentru a arăta ascultarea omului faţă de Dumnezeu până la moarte şi a vindecat păcatul neascultării lui Adam”.

La sfârșitul Doxologiei a avut loc tradiționala procesiune în jurul Catedralei Patriarhale care simbolizează ducerea către mormânt a Mântuitorului. Au fost patru opriri și la fiecare oprire a fost rostită o ectenie. După procesiune, toți credincioșii prezenți au trecut pe sub Sfântul Epitaf la intrarea în lăcașul de cult. Apoi, Sfântul Epitaf a fost așezat pe Sfânta Masă cântându-se troparul „Iosif cel cu bun chip…”.

Sursa: basilica.ro