„Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, si ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”

Imnul liturgic cu care răspundem la cuvintele preotului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate“, ne prezintă o angajare în rugăciune, sub cele trei aspecte ale ei: rugăciune de preamărire; rugăciune de mulţumire; rugăciunea de cerere. Or, se ştie că rugăciunea dată nouă ca să o repetăm mereu este de fapt o rugăciune de cerere. Noi însă, ca unii care vorbim cu Dumnezeu în rugăciune, trebuie să avem în vedere şi rugăciuni de preamărire, şi de mulţumire, şi chiar de mărturisire. Rugăciunea de mărturisire ne este cu atât mai necesară cu cât ne dăm mai mult şi mai bine seama că nu stăruim destul în rugăciunea de preamărire şi de mulţumire, iar rugăciunea de cerere este nedesăvârşită, cum nedesăvârşiţi suntem şi noi înşine, cei ce ne rugăm, bine ştiindu-se şi că, după învăţătura Părinţilor duhovniceşti, „Rugăciunea este oglinda sufletului“, sau cum spune Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara: „Rugăciunea este judecată şi judecătorie şi scaunul Judecătorului, înainte de Judecata cea viitoare“. E ştiut apoi că „toate ale omului sunt la nivelul omului“, nu numai ca fiinţă, ci şi ca realizare sau nerealizare spirituală. Asta înseamnă că rugăciunea, după cuprinsul ei şi mai ales după felul cum este făcută, reflectă în mod real aşezarea sufletească a rugătorului. Sfânta Biserică, prin rânduielile ei de slujbă, ne ajută şi ne conduce la o rugăciune de aşa fel încât prin ea să ne realizăm pe noi înşine ca rugători.

(Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 122-123)