Imediat după trecerea Prutului ne-am întâlnit cu tărâmul Moldovei, un tărâm al simplităţii, al tihnei, secătuit de arşiţă, cu biserici frumoase prin sate, unele cu arhitectură slavă, cu oameni buni şi veseli. Pământul acesta, jumătatea sfâşiată a Moldovei noastre, a suferit mult şi înainte de ocupaţia rusească. A fost umbrit de multe încercări, dar a traversat istoria, păstrând duhul românesc şi ortodox.

Am înţeles acestea şi la Mănăstirea Vărzăreşti, un locaş construit în vremea lui Alexandru cel Bun, străjuit de vechi ziduri de piatră, îmbibate de istorie. Distrusă de hoardele tătare în evul mediu, reconstruită şi închisă în timpul opresiunii deceniilor comuniste, Mănăstirea Vărzăreşti păstrează o tradiţie vie, transmisă mai departe prin viaţa monahală de aici. Despre acestea ne-a povestit monahia Gavrilia. Tot ea ne-a sfătuit să ne apropiem cu sfială de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Vărzăreşti, pentru că ea zâmbeşte celor care au venit cu gând bun, pe când celor care au conştiinţa încărcată le apare mustrătoare. Maica ne-a învăţat şi despre faptul că trebuie să-I facem loc lui Dumnezeu în viaţa noastră. „Dacă ajungi să guşti prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ta, abia atunci începi să înţelegi de ce nu doreşti să Îi mai dai drumul vreodată“, ne-a spus ea.

Avea să fie o lecţie bună pentru noi în cele ce ne aşteptau. La nici câţiva kilometri de mănăstire, vizita ne-a fost întreruptă brusc de o defecţiune la motor, care ne-a lăsat pribegi pe marginea şoselei. Aici a început cu adevărat comunicarea, împrietenirea, dar mai ales rugăciunea. Autocarul a mai mers apoi puţin şi cu sughiţuri, apropiindu-ne pe cât i-a fost cu putinţă, înainte de a-şi da ultima suflare, de următorul obiectiv, Mănăstirea Căpriana. Pelerinii au parcurs totuşi câţiva kilometri pedestru, rostind în gând rugăciunea minţii. Acesta a fost momentul când am început să ascultăm natura, să auzim păsările cântând şi pe Dumnezeu vorbind. Au fost clipele când am fost pelerini adevăraţi.

Pe malul lacului de la poalele mănăstirii am aflat legenda căprioarei surprinse de domnitorul vremii în momentul în care ar fi fost mâncată de lupi. Zidurile Căprianei adăposteau un loc ce odihneşte. Totuşi, pentru ca Dumnezeu să ne răsplătească râvna celor câţiva kilometri parcurşi, ne-a trimis în dar un om bun, care conducea un tractor cu remorcă. Curând cântecele noastre şi voia bună s-au auzit în remorcă. Drumul cu tractorul avea să devină pentru majoritatea dintre noi una din amintirile inedite din această incursiune în Basarabia. Tractorul s-a oprit „sforăind“ lângă acelaşi autocar defect şi în aşteptare. Avea să vină un alt autocar tocmai de la Iaşi care să ne facă posibilă călătoria. Aceasta s-a întâmplat târziu, după multe ore de aşteptare, lăsându-ne timp să ne împrietenim între noi în jurul unei cine improvizate. Tot răul spre bine. Situaţia aceasta neprevăzută ne-a ajutat mai mult decât orice să comunicăm real şi în tihnă. Noul şofer nu cunoştea drumul spre Mănăstirea Saharna, unde eram aşteptaţi, dar şi lucrul acesta a stârnit veselie. Ajunşi târziu la destinaţie, ne-am odihnit repede şi apoi ne-am bucurat de Sfânta Liturghie. La ceai şi mai departe la următorul obiectiv. Dar nu, încă nu. Şoferul nu poate pleca pentru că nu are orele de somn împlinite, conform legii. Auzind aşa „năzdrăvănie“, privirile ni s-au aţintit spre stâncile de pe crestele din apropiere. Acolo am descoperit în nişte peşteri chiliile vechilor pustnici ce au vieţuit în aceste locuri.  Am dat peste un monument vechi din vremea dacilor, dar şi peste un izvor minunat. Dacă totul ar fi fost „în ordine“, şi autocarul şi somnul şoferului, am fi pierdut ce era mai frumos. Dumnezeu ştie cum să dăruiască şi dăruieşte folosindu-se şi de ispitele care pot deveni binecuvântări. Am completat dimineaţa cu o plimbare prin pădure, cu o gură de aer departe de lume şi cu gândul la Dumnezeu, Cel ce ni le-a dăruit pe toate.

La Curchi nu numai că am dat peste un colţ din grădina raiului, dar am nimerit taman la o Cununie, slujbă pe care o iubesc în special fetele. Aşa spun băieţii, dar noi nu-i luăm în seamă. Adevărul este că am ajuns să fim nuntaşi, să cântăm mirilor „La mulţi ani!“ şi să le urăm în cor casă de piatră, sub un tunel de flori.

Înainte să o părăsim, Moldova ne-a lăsat în suflet amprenta unui loc aparte. Orheiul Vechi, o poartă spre istorie, după cum îi spune şi numele. Satul, construit la înălţime în jurul mănăstirii, ne-a arătat cufărul lui cu poveşti, adunate în lada cu zestre. Am văzut case bătrâne şi răcoroase care păstrează vii tradiţiile unor gospodării patriarhale. La Orhei, locaşul de rugăciune a fost construit în stâncă. Aici eşti nevoit să cobori în pământ, ca să poţi învia sufleteşte. În biserică am întâlnit un călugăr cu viaţă îmbunătăţită, care umbla desculţ şi locuia în peşteră. Ultima oprire a fost Chişinăul, pe care l-am salutat în grabă, cu promisiunea că ne vom întoarce. Avea să ne aşteapte o noapte lungă petrecută în vamă. Moldova pur şi simplu nu voia să ne dea drumul. Am profitat şi de timpul acesta pentru a ne împărtăşi poveştile şi visele unii altora. Timpul acesta de disponibilitate şi de comuniune într-o noapte caldă de vară nu putea fi programat. A fost şi el un dar de la Dumnezeu. La răsăritul zorilor, în dimineaţa Naşterii Maicii Domnului, 8 septembrie, tinerii voluntari au revăzut Iaşul. Cu alţi ochi, la o altă oră decât cea obişnuită şi dintr-o altă perspectivă, veniţi din altă parte, de pe meleagurile basarabene. Aventura noastră în Basarabia nu ar fi putut fi altfel, nu ar fi avut acelaşi farmec dacă ar fi fost fără „defect“. A fost, poate, cel mai nimerit mod de a încheia seria de tabere din această vară. A fost un prilej generos de a povesti despre ce a fost şi ce va să fie, căci va mai fi. (Miruna Maria Ţupu, ATOR Iaşi)