Acestea nu sunt cuvinte pe care să le auzim prea des în bisericile noastre însă totuși în  slujba Sfântului Botez se face referire la acest aspect: „Și-i dă-i ei har de izbăvire, binecuvântarea Iordanului; fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfințire, dezlegare de păcate, vindecare de boli, demonilor pieire, de puterile potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Să fugă de la ea pizmașii făpturii Tale, că am chemat numele Tău Doamne, Cel minunat și slăvit și înfricoșător celor potrivnici.”

Ce înseamnă atunci când apele sunt transformate în „pieirea demonilor”?

Această sfinţire a apelor demonstrează viziunea ortodoxă asupra lumii. Aceste ape, aflate acum în cristelniță, sunt cele ale Iordanului. Acestea sunt izvoare nesecate și reprezintă tot ceea ce am putea avea nevoie. Acestea sunt izgonitoare de toată bântuiala vrăjmaşilor întrucât sunt chiar Paștele lui Hristos. Apele din cristelniță reprezintă jertfirea lui Hristos pe cruce, distrugerea stăpânirii Iadului și învierea morților.

De aceea Sf. Apostol Pavel spune:

„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani 6, 3-4).

Realitatea învățăturilor Sfântului Pavel despre botez reprezintă o realitate tainică. Apele se transformă în apele Iordanului. Evenimentul din prezent se proiectează în trecut. Timpul prezent devine timpul trecut. Moartea lui Hristos devine moartea mea. Învierea lui Hristos devine învierea mea.

Cât de greșit este gândul că Taina Botezului este doar o ascultare a poruncii lui Hristos! Credința că prin botez nu se schimbă nimic este în contradicție atât cu Sfânta Scriptură precum și cu natura mântuirii.

Lipsa elementelor de taină ale unor grupări creștine se află printre erorile involuntare cele mai dăunătoare de astăzi. Considerat a fi un argument cu privire la un punct minor al doctrinei, acest fapt reprezintă în realitate prăbușirea lumii într-un literalism laic. În gândirea denotativă (unde un lucru este luat ca atare) totul este perceput așa cum e. Astfel, realitatea spirituală, mistică, ține de altceva, în general de gândirea lui Dumnezeu și a credinciosului. Creștinismul devine ideologie și fantezie. Credința religioasă devine un univers paralel.

Realitatea Dumnezeului Întrupat nu a fost conștientizată de cei din jurul Său. Nici o operație chirurgicală nu ar fi putut scoate la iveală Dumnezeirea Sa. Învăţăturile Sfintelor Evangheliile, încă de la începuturi („S-a apropiat împărăția cerurilor”) anunţau pătrunderea unei realităţi mistice. Mulţi teologi din ziua de astăzi au înțeles greșit învățăturile lui Hristos (și ale Sfântului Ioan Botezătorul) despre Împărăția cerului, crezând că se referă la sfârșitul veacurilor. Aceștia înțeleg prin cuvintele „S-a apropiat împărăția cerurilor “ ca fiind „s-a apropiat sfârșitul“. Astfel au apărut teologii ce au creat o „credință de trecere” pentru a acoperi activitatea creștină dintr-o perioadă de tranziție cuprinsă între cea dintâi venire a lui Hristos și cea de-a doua. Dacă venirea Dumnezeului Întrupat în lumea muritorilor nu a produs nici o schimbare, atunci învățăturile lui Iisus au fost în van și înțelese greșit de către ucenicii Săi.

Evanghelia ne învață de fiecare dată că Împărăția Domnului se află întru Hristos. Hristos ne spune „Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 11,20). Împărăţia Domnului este ea însăşi un mister. Hristos afirmă lucruri precum cele citate mai sus, dar şi că Împărăţia Domnului este aproape. Împărăţia este o realitate şi o prezență ce a venit la noi dar și peste noi. Însă în niciuna din învățăturile sale nu se vorbește despre un moment îndepărtat în timp „cândva”. Motivul pentru care se aminteşte de Împărăţia Cerească nu este acela că se apropie sfârşitul lumii, ci pentru că venirea sa a început deja.

Tainele Bisericii (și însăși Biserica) nu ar trebui să se reducă la suma „momentelor sfinte” sau la „momente ale minunilor” într-o lume inertă din punct de vedere spiritual. Dacă pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Hristos, atunci Împărăţia Domnului s-a pogorât peste noi. Și nimic mai puţin.

Sacralitatea vieţii bisericeşti nu este doar aspect ci manifestaţie a întregii vieţi bisericeşti. Reprezintă într-adevăr caracterul și natura vieții bisericești. Biserica nu are doar Taine ci este o taină. Nu doar ne împărtășim cu Sfintele Taine sau participăm la ceremonia lor - noi suntem închipuirea Tainelor. Tainele dezvăluie caracterul vieții noastre întru Hristos. De aceea Sf. Apostol Pavel spunea:

M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. (Galateni 2, 20).

Nu mai trăiesc eu... ci Hristos trăieşte întru mine...  Acesta este limbajul unei realităţi mistice aduse pe lume de Întruparea lui Hristos. Astfel putem spune că acesta este Sângele lui Hristos, și nu pâine este ceea ce vedeți ci trupul lui Hristos jertfit pentru voi. Acesta este Iadul morții Sale și Raiul Învierii... nu este apă ceea ce vedeți, ci moartea și învierea întru care sunteți botezați.

Și astfel percepem întreaga lume, căci „întreaga lume este o taină”precum spune Preafericitul Părinte Patriarh Bartolomeu. Căutăm să găsim o cale de a exprima gândul că „ceea ce vedem nu este ceea ce pare a fi…”Aceasta a fost dintotdeauna partea cea mai grea atunci când vorbim despre taine. Este greu nu din cauză că nu este real, ci din cauza naturii realității sale. Gândirea creștină și limbajul utilizat astăzi care nu mai păstrează latura tainică, sau care neagă caracterul realității sale, schimbă elementele cele mai importante ale credinței creștine și creează o religie nouă.

Dar nu asta am fost învățați noi. Ni s-a dat pieirea demonilor, Cina cea de Taină și Împărăția lui Dumnezeu. De ce am căuta altceva în afară de acestea?