Pisaniile nepereche ale lui Grigore Ilisei
La Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a apărut cartea Pisanii de azi şi de demult, autor Grigore Ilisei. În cele 320 de pagini ale lucrării, autorul realizează un mozaic de texte despre biserică, credinţă, credincioşi, preoţi, mireni, alcătuind un florilegiu închinat tuturor făuritorilor acestor comori fără de moarte.
Slovele acestor însemnări ce poartă numele unei rubrici ce apare bilunar în „Ziarul Lumina“ sunt săpate, într-adevăr, în sufletul autorului cam în aceeaşi măsură în care meşterul dăltuieşte o pisanie în piatră menită să dăinuie de-a lungul generaţiilor, lucru observat din limbajul plin de afectivitate folosit.
Grigore Ilisei s-a născut pe 20 noiembrie 1943, în satul Văleni, comuna Mălini, judeţul Suceava. Fiul preotului Ilie Ilisei şi al învăţătoarei Georgeta Zahărescu şi-a împodobit vorbirea şi scrierea cu miresmele sacralităţii. Tatăl autorului, preotul Ilie Ilisei, pe care-l evocă în paginile cărţii, l-a învăţat bucuria fără egal a rugăciunii.
Absolvent în 1966 al Facultăţii de Filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi, şi-a manifestat activitate creatoare pe două planuri: cel jurnalistic şi cel literar.
Ca scriitor, şi-a făcut debutul în 1972, cu volumul de proză scurtă „Năvod pentru scrumbii albastre“, apărut la Editura Junimea. Din 1975 devine membru al Uniunii Scriitorilor. Este autor a peste 20 de romane, jurnale de călătorie, cărţi de reportaje, interviuri, eseuri, albume de artă, unele dintre acestea fiind încununate cu premii ale Uniunii Scriitorilor între 2001 şi 2004.
Intenţia autorului este să mărturisească o legătură adâncă şi de nedezlegat cu lumea credinţei în care a deschis ochii.
Cartea e structurată pe patru capitole. În Privelişti cu biserici şi chinovii sunt descrise locuri pustniceşti unde omul uită de cele lumeşti şi este mai aplecat către cele veşnice. Rosturile par eterne, iar frământările şi meschinăriile lumii de aproape şi de departe dispar ca prin farmec.
În capitolul Duh din duhul bisericii (Chipuri) sunt prezentaţi modele de ostenire preoţească, cei ce au păstorit cu fapta şi cuvântul spre luare aminte şi folosinţă dreaptă, lucrători şi îndemnători spre fapta bune.
Grigore Ilisei îi slăveşte pe ierarhi şi pe meşterii cuvântului, cinstind smerit memoria celor care au urcat în „văzduhul“ Palatului Ceresc înfăţişându-i ca în zugrăvelile cu sfinţi ale lui Rubliov. „Îi priveşti şi ţi se deschide o fereastră largă spre o lume fermecată şi plină de curăţie. Îţi vine să te cufunzi în ea şi să-ţi potoleşti o sete, nu o arşiţă, ci dorinţă de cuminecare. Un har izvorât din plămada poporului i-a împodobit pe toţi. Nu erau nişte cărturari, dar aveau profunzimea celor mai învăţaţi, pentru că în sufletul lor se decantaseră secole şi milenii de înţelepciune ale generaţiilor succesive de români, care nu avuseseră norocul să ajungă la buchea cărţii sau nu li se îngăduise prea mult timp să se bucure de lumina şi frumuseţea acesteia. Nu le lipsea deloc rafinamentul, gustul frumosului, al zicerii nepereche şi umorul cel subţire, pentru că acestea se amestecaseră cu sângele înaintaşilor dăruitori. În desaga unuia sau altuia bunul Dumnezeu lăsase mai mult dintr-un dar sau altul, găsind în ei resurse să se roage Domnului spre făptuirea binelui spre bine“.
Capitolul Praznice şi prăznuitori e menit să răsplătească strădaniile slujitorilor lui Dumnezeu din aceste locuri ale sfinţeniei în acest ritual neschimbat de la un an la altul, de la un veac la celălalt, dar mereu tulburător prin emoţie proaspătă, călătorind prin vechime. „Zidirile minunate, sporitoare de râvnă rugătoare ce n-au rămas fără răsunet, ce au însemnat cu unicitate acest plai şi l-au impus ca exemplu de lucrare spirituală şi simbol al întregii suflări româneşti. Cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi minte de înţeles îşi poate da seama că firul unei tradiţii nu avea cum să fie rupt, era mai puternic decât oţelul cel tare“, aşa cum afirmă autorul în scrierea sa, simţindu-se fericit că proza lui cuprindea în textura sa ceva din aroma limbii vechilor cazanii.
Pisanii despre bucoave şi felurite întâmplări tâlcuitoare, ultimul capitol, îi este folositor creştinului ca să se adapteze şi să-şi afle locul în aceste pământuri, cu care se armonizează mai greu temperamental, conform spuselor scriitorului: „Românii au simţit acut nevoia povăţuirii duhovniceşti. Cu slujitorul bisericii strămoşeşti lângă ei, conaţionalii noştri au îndepărtat mai uşor singurătăţile şi au căpătat un ocrotitor în stare a-i asculta când le era mai greu...“.
Cartea atinge purităţile iubirii de aproapele, despre care autorul ne vorbeşte cu atâta adâncime a înţelepciunii şi cu o aşa deosebită artă a zicerii. Avem de a face cu iubirea lecuitoare care proteguieşte sufletul, aşezându-l în albia iubirii mântuitoare, la care vă invităm să fiţi părtaşi prin lecturarea cărţii.
