Am observat că există pe anumite bloguri un curent denigrator îndreptat împotriva Părintelui Cleopa și a Fericitului Cuvios Paisie Aghioritul, cum că acești doi Părinți ar fi susținut credința în apocatastază. Textele incriminate de bloggerii calomniatori sunt: o istorioară din Everghetinos povestită de Părintele Cleopa, numită „Diavolul care s-a transformat în înger de lumină“ (fiindcă nu o putem reda integral aici datorită lungimii ei, o puteți citi în volumul 11 din colecția „Ne vorbește Părintele Cleopa“. Este vorba de un demon care tulbura obștea unei mănăstiri de maici, trăgând clopotul în momente nepotrivite. Monahia care avea în grijă clopotnița a dat peste el și l-a silit, chemând puterea Crucii să cânte Trisaghionul).
În cazul Părintelui Paisie Aghioritul se invocă obiceiul acestuia de a se ruga pentru demoni și se aduce ca argument următorul fragment:
„«Un Doamne, miluiește să fi zis Diavolul, și Dumnezeu l-ar fi iertat», mi-a spus cândva Părintele Paisie. «Aici, mai jos, un bătrânel se ruga pentru Diavol. Îl durea inima pentru el. Își zicea în sinea sa: Făptura lui Dumnezeu este și acesta. Arhanghel a fost, și uite cum a ajuns. Așadar, se ruga pentru el. În timpul rugăciunii, i-a apărut într-un colț vicleanul, având coarne si mirosind îngrozitor, și a început să-i dea cu tifla și să-l ia în râs. Uite așa îi dădea cu tifla, cu amândouă mâinile (și bătrânul mi-a reprodus gestul întocmai)! Diavolul refuză totdeauna căința.» «Bătrânelul» era însuși Părintele Paisie, asa cum avea să mi-o mărturisească altcândva, mai târziu“ („Părintele Paisie și marii inițiați ai Indiei“).
Cine citește cu atenție cele două fragmente va observa cu ușurință faptul că cei doi Părinți vorbesc despre puterea de a ierta a lui Dumnezeu și nu de apocatastază, adică restabilirea integrală a demonilor în starea inițială, anularea iadului fiindcă iubirea nemărginită a lui Dumnezeu nu poate îndura existența unui astfel de loc de chin veșnic. Ei nu vorbesc despre o hotărâre finală și ultraactivă a lui Dumnezeu de a dărui iertarea celor care nu o cer, de a-i obliga să iubească pe cei ce urăsc ci despre puterea pocăinței și răbdarea pe care o arată Creatorul față de creația sa, din cer și de pe pământ.
În cartea Starețului Tadei de la Mănăstirea Vitovnița „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața“ am citit un text extrem de interesant care rezonează cu cele afirmate de Părintele Cleopa și Părintele Paisie Aghioritul:
„Părinte Tadei, pe când erați Stareț la Mănăstirea Gorniak a venit la dumneavoastră un tânăr care avea un dar rar, al vederii lumii duhovnicești. Vorbiți-ne câte ceva despre acesta...“
„Tânărul acela era de obârșie din satul Radinaț, în apropiere de Smederevo... Într-o zi îmi zice:
«Vezi, părinte, doi îngeri l-au adus pe unul negru, unul de o parte, altul de cealaltă. Acela... vai, este diavol. Nu este ca îngerii, este negru. Să văd ce zic aceștia, pentru ce l-au adus aici. Privește, ascultă... Tu îi vezi, părinte?»
«Nu văd!»
«Dar cum nu-i vezi, privește!» Simplu ca un copil... «Știi, diavolul acela vrea să se pocăiască.»
Așadar, și printre duhurile viclene se află unele care se pocăiesc, dar pentru că orânduirea lor, în care sunt strâns legați laolaltă, nu îngăduie pocăința, ei nu îndrăznesc nici să se gândească la așa ceva până ce nu găsesc un grup de îngeri și să intre între aceștia, ca să-i păzească de duhurile viclene. În felul acesta, pocăința lor este cu putință numai individual, căci printre ei există și mai răi decât cei răi.
Îmi spune [în continuare]:
«Cu adevărat, vrea să se pocăiască. Cu adevărat, este diavol. Iată, vezi, acum vine o rouă, ca o ploaie cade peste el din înălțimi, nu vezi asta, părinte?»
«Nu văd.»
«Dar cum nu vezi, privește!»
«Privesc, însă fără folos.»
«Acum s-a făcut alb, pierde negreala aceea care-l acoperea. Îl curățește, îl spală... acum este și el alb precum îngerii aflați de-o parte și de alta, care-l țin. Acum îl duc în biseric㻓.

Așadar, avem în față mărturiile a trei Părinți cu viață sfântă (la care am putea adăuga și mărturia Sfântului Siluan despre ispitele pe care le suferea din partea demonilor fiindcă se ruga pentru mântuirea lor), părinți care spun că unii demoni, cel puțin cei care nu fac parte din ierarhiile demonice superioare pot ajunge la pocăință.
În altă ordine de idei, nu putem trece cu vederea învățătura Tradiției patristice despre îngerii căzuți care spune că demonii nu pot cunoaște pocăință fiindcă au căzut fără să fie ispitiți.
Dar dacă totul se rezumă la o chestiune de ascultare? Aceasta reise și din povestirile din Viețile Sfinților sau din Pateric în care vedem cum demonii se întrec în răutăți pentru a plăcea stăpânului lor iar cei care nu reușesc să aducă „roade“ sunt cumpliți pedepsiți de demonii din ierarhiile superioare. La urma urmei, cetele de îngeri, arhangheli, serafimi subordonați heruvimului Lucifer au făcut ascultare și au consimțit la gândul mai marelui lor. Nu s-au ridicat cu toții deodată. Lucifer a născut gândul neascultării și al invidiei și din mintea lui acest gând a picurat în mințile puterilor cerești supuse lui. Știm din „Ierarhia cerească“ a Sfântului Dionisie Areopagitul că rolul cetelor superioare este de a transmite celor inferioare lumina / cunoștința despre Dumnezeire pe care o ele primesc direct. Cea mai înaltă ceată sau prima ierarhie este cea a serafimilor, heruvimilor și tronurilor. Despre heruvimi (Lucifer a fost un heruvim – Iezechiel 28) Sfântul Dionisie spune că au „puterea cunoscătoare și de Dumnezeu văzătoare și primitoare a darului cel mai înalt al luminii, capacitatea vederii măreției dumnezeiești în cea dintâi putere lucrătoare a acesteia“ (VII, 1). Cetele inferioare ale ierarhiei cerești își ajustează revelația primită de la cetele superioare în funcție de puterea și capacitatea lor de a recepta lumina sau cunoștința despre Dumnezeire.
Cu siguranță, Lucifer nu poate cunoaște pocăința ca unul care a cunoscut atât de aproape Dumnezeirea și totuși s-a ridicat împotriva Ei. Dar demonii din cetele inferioare care au căzut cu el? Putem presupune că așa cum heruvimii „se împărtășesc de înțelepciunea și cunoștința cea mai înaltă, iar cetele ființelor de sub ei se împărtășesc și ele de înțelepciune și cunoștință, dar... precum s-a hotărât fiecăruia, pe măsura proprie“ (Ierarhia cerească, XII, 2) și „cele din urmă [cetele îngerilor și ale arhanghelilor] au pe cele ale celor de mai înainte, dar nu la fel, ci în mod mai redus“ (Ibidem), tot așa și în cadrul ierarhiilor demonice, întunericul este mult mai profund la cetele „superioare“, cele care îi urmează imediat „prințului acestei lumi“, și se rarefiează mai mult spre cetele inferioare (dar, teoretic superioare celorlalte fiind mai aproape de lumina pocăinței prin simplul fapt că gradul de corupție a ființei lor este mai redus decât al celor ce se împărtășesc direct din neființa luciferică), cete inferioare care nu au o părtășie similară la orbirea și întunericul noetic al iadului celui mai de jos.
Dar nu e decât o presupunere.