Cine nu cunoaşte căinţa lui Petru? Acest apostol de trei ori s-a lepădat de Iisus. S-a căit de necredinţa şi laşitatea lui, iar când l-a privit Iisus Hristos, a ieşit afară şi a plâns cu amar (Luca 22, 62).

Păcatul intră în inima omului cu o plăcere păcătoasă şi nu mai iese decât plângând.

Vin foarte mulţi credincioşi la mărturisire îndemnaţi de familie, de ochii lumii, ori în baza unei tradiţii că trebuie să se mărturisească. Vin, îşi recunosc păcatele, făgăduiesc că pe viitor se vor îndrepta, arată o formă de căinţă, dar cred că foarte mulţi se întorc la casele lor nevindecaţi. De ce? Pentru că nu dau dovadă de o adevărată pocăinţă, le lipseşte hotărârea de a lupta ca să nu mai săvârşească păcatele ce-i stăpânesc. Viaţa creştină e o luptă cu răul, de nu ne vom lupta, nu vom birui niciodată. Mântuitorul ne spune: „De câte ori vei cădea, scoală-te”. Deci, în astfel de cazuri putem zice că avem o pocăinţă de formă.

Cain, ucigaşul fratelui său, şi-a recunoscut fapta, dar nu s-a căit şi blestemul a rămas asupra lui. Iuda a declarat în faţa mai marilor templului: „am greşit vânzând sânge nevinovat” (Matei 27, 4); mai mult, a înapoiat preţul, dar nu s-a căit şi a murit cu păcatul pe conştiinţă. N-a fost păcatul lui Petru mai mare decât al lui Iuda, dar Petru a plâns cu amar şi lacrimile l-au spălat.

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, p. 58)