Cuvântul „pocăință” este de origine slavă și are înțeles de remușcare, regret, durere pentru fapta făcută; iar în limba latină – „penitență” accentuează aspectul juridic, de pedeapsă, vinovăție. În limba greacă „metanoia” – care înseamnă o transformare, o schimbare profundă a convingerilor din trecut, o nouă viață, o renaștere din nou, cum o numește Sfântul Apostol Pavel. Deci, această gamă largă de simțăminte reprezintă pocăința.

Durerea sufletului exprimată prin lacrimi simbolizează sângele care curge din rănile sufletului, răni produse de loviturile păcatului. De multe ori lacrimile nu ne sunt folositoare, ele nu ajută la nimic. Ți-a murit copilul, soțul, ai păgubit, poți vărsa un ocean de lacrimi, cel mort nu mai învie, nu se întoarce pe pământ.

Păcatul este singurul rău care poate fi nimicit plângându-l, aici lacrimile sunt necesare ca apa pentru botez. Nu s-a întâmplat, nici nu se va întâmpla ca Dumnezeu să ierte vreun păcat fără o adevărată pocăință.

Regele David a săvârșit îndoitul păcat, al uciderii și al desfrânării. Readus la pocăință prin prorocul Natan, vinovatul a scos strigăte de pocăință. Fructul acestei căințe este Psalmul 50 în mod deosebit, dar și în alți psalmi regăsim: „Lacrimile mele sunt hrana ziua și noaptea” (Psalmul 41, 3); „În loc de pâine, cenușă am mâncat, și băutura mea cu lacrimi am amestecat-o” (Psalmul 101, 10).

(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, pp. 57-58)