În ultimul timp, credincioșii noștri, fie din ignoranță, fie neglijenți sau indiferenți, au uitat sensul real al spovedaniei, pocăinței și al canonului de pocăință. Alții din cauza înțelegerii mai mult juridice a actului sacramental și duhovnicesc nu se mai spovedesc, deci nu se mai pocăiesc, rămânând sau afundându-se în fărădelegi, chiar dacă se declară fii și fiice ai Bisericii Ortodoxe. De aceea, analizând paternitatea spirituală a unor părinți duhovnici și raportând aceasta la modul de viață al credincioșilor de azi, ne-am gândit să prezentăm câteva reflecții despre acest act sacramental, atât de important pentru ființarea Bisericii. Primele cuvinte pe care le-a spus Hristos la începutul activității Sale publice de predicare a Evangheliei mântuirii au fost acestea: "Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor" (Matei 4, 17). Deci, punctul de plecare al Bunelor-Vestiri mântuitoare stă sub semnul acestui imperativ: "pocăiți-vă!". Fără pocăință nu putem avea viață înnoitoare, mântuire, intrare în împărăția cerurilor.
Pocăința nu este un acces de remușcare, ci o convertire
Pocăința nu este doar o etapă a vieții, ci o permanență, o activitate ce face parte din demersul spiritual al vieții omului. În Pateric citim că Sfântul Marcu Ascetul a zis: "Nimeni nu-i mai bun și mai milostiv ca Dumnezeu... însă, El nu va ierta pe nimeni fără pocăință... Toate poruncile se reduc la una singură, cea a pocăinței... căci nu vom fi pedepsiți pentru mulțimea păcatelor săvârșite, ci pentru cele de care nu ne-am pocăit... Pentru toată lumea, pocăința se termină odată cu moartea". De asemenea, Avva Isaia adaugă: "Domnul nostru Iisus Hristos, știind că viclenia vrăjmașului este mare dintru începuturi, ne-a rânduit pocăința până la cea din urmă suflare. Dacă nu ar fi rânduit pocăința, nu ar fi fost posibilă mântuirea". Aceste câteva considerații fundamentate pe experiențele părinților duhovnicești ai pustiului ne fac să înțelegem faptul că pocăința este o stare, un mod de viețuire specifică celor angajați în urcușul duhovnicesc.
Termenul de pocăință în general evocă regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; este sentimentul de culpabilitate sau senzația de remușcare provocată în suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui și chiar nouă înșine. Așa o prezintă tratatele de morală creștină, mai ales cele scolastice. O astfel de definiție este totuși incompletă.
Dacă limităm pocăința la sentimentul de remușcare, abia am realizat o etapă a ei. Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt important, dar nu suficient. Metanoia, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minții sau răsucirea duhului; deci nu numai regretul unei acțiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acțiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele și pe tine însuți. "Un mare act de inteligență", cum zice Păstorul lui Herma (sec. al II-lea)(1.), și nu doar o "criză emoțională". Pocăința nu este un acces de remușcare interioară, ci o convertire și o recentrare a vieții noastre pe calea care duce la Hristos Mântuitorul.
Esența și fundamentul pocăinței
Privită sub aceste aspecte de spirit înnoitor al vieții, convertire și recentrare a vieții, pocăința este un fapt pozitiv al existenței umane și nicidecum negativ. Sfântul Ioan Scărarul adaugă la aceasta: "Pocăința este fiica nădejdii și renunțarea la deznădejde" (2.). Prin analogie, mai putem adăuga că pocăința nu este descurajare, ci așteptare ardentă; nu e silă de sine, ci afirmarea persoanei făcută după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, a te pocăi înseamnă nu atât a privi în jos la fărădelegile comise, la imperfecțiunile tale, cât a ridica ochii către Dumnezeu, de unde vine ajutorul; nu înseamnă revenirea la păcatele noastre și justificarea lor, ci înaintarea către Dumnezeu cu încredere și părăsirea trecutului păcătos; nu întoarcerea către ceea ce nu am reușit să facem, ci strădania de a deveni întru ființă prin harul lui Hristos.
În acest caz, pozitiv, pocăința nu apare ca un simplu act, ci ca o atitudine permanentă a vieții. Pocăința nu este ceva care se sfârșește așa cum am termina un act, o faptă, un eveniment, ci ea continuă până la sfârșitul vieții. Însă este imposibil să-ți vezi păcatele tale înainte de a vedea lumina împărăției lui Hristos. Parafrazând pe Teofan Zăvorâtul (1815-1894), în acest sens, putem spune că atâta vreme cât într-o cameră nu pătrunde o lumină, nu poți observa praful care este în ea. Același lucru se întâmplă și cu încăperea sufletului. Mai întâi trebuie să-L accepți pe Hristos în viața ta ca întru lumina Lui să poți descoperi mizeria păcatelor din interiorul tău. Așadar, în momentul în care omul începe să se apropie de Dumnezeu, începe să-și vadă și păcatele sale.
Acesta este deci începutul pocăinței: o viziune asupra frumuseții ce vine de la Dumnezeu, nu o imagine a mizeriei, a urâciunii și a iadului. Pocăința trebuie să încurajeze, nu să descurajeze pe om: "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4), zice Hristos.
A te pocăi, cu alte cuvinte, înseamnă a recunoaște că există binele și răul, dragostea și ura; și, în același timp, a afirma că binele este mai puternic decât răul și a crede în victoria ultimă a dragostei. Cel curățit de păcate, prin pocăință, este cel care acceptă miracolul pe care-l face Dumnezeu cu el, iertându-i păcatele. Iar în măsura în care penitentul acceptă acest miracol, trecutul păcătos pierde pentru el caracterul ireversibil, care nu mai este o greutate intolerabilă. Iertarea divină rupe legăturile cauzelor și efectelor păcatului și dezleagă nodul pe care omul îl are în inimă și pe care nu a putut singur să-l desfacă.
Numeroși sunt cei care deznădăjduiesc, din cauza trecutului lor păcătos, zicând: "Nu-mi pot ierta niciodată răul pe care l-am făcut!". Incapabili să se accepte așa cum sunt, devin incapabili să creadă în Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele oamenilor. Astfel de oameni, în ciuda angoasei care-i domină, nici n-au început starea de pocăință, n-au atins înalta rațiune prin care să-și dea seama că dragostea va fi biruitoare, căci aceasta nu cade niciodată (cf. 1 Cor. 13, 1). Acești oameni n-au trecut prin "venirea în sine", care constă în a zice: Iisus mă iubește așa cum sunt. El doar așteaptă ca și eu să-L iubesc în neputința mea. Acestea sunt esența și fundamentul începutului pocăinței.
Actualitate și necesitate în actul mărturisirii
Am arătat că pentru a vedea mizeria și praful dintr-o încăpere trebuie ca, mai întâi, în acel loc să pătrundă o lumină. Așa și unii duhovnici, pentru a îndrepta pe cineva, în urma comiterii unor păcate, mai întâi dau dezlegarea păcatelor după spovedania sinceră, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii îl împărtășește cu Trupul și Sângele Mântuitorului, ca în lumina și puterea lui Hristos să poată împlini ulterior canonul rânduit. Se consideră, prin această metodă, că este mult mai bine ca omul să aibă pe Hristos în ființa sa, ca să poată lupta împotriva păcatului. A nu-l împărtăși decât peste câțiva ani înseamnă a-l lăsa singur, fără lumină și putere duhovnicească, să rătăcească prin labirintul și hățișul acestei vieți. Atâta vreme cât penitentul, care-și va mărturisi sincer păcatele, dorește să iasă din marasmul fărădelegilor, unii duhovnici își iau această responsabilitate și împărtășesc pe oameni imediat după spovedanie, în cadrul Liturghiei celei mai apropiate. E și această practică un alt mod de a recupera oaia cea rătăcită, care fără lumină riscă să se piardă din nou în pustiu și să deznădăjduiască în căutarea mântuirii.
Pocăința nu trebuie să fie deci considerată o pedeapsă expiatoare. Mântuirea este darul liber al harului divin. Prin propriile eforturi nu putem niciodată spăla păcatele săvârșite. Hristos este unic Mediator între noi și singur Mântuitor. Prin El suntem iertați în mod gratuit, sau nu suntem iertați. Noi nu avem nici un merit personal, împlinind pocăința, căci Dumnezeu ne-a dăruit-o în mod deliberat. De aceea pocăința trebuie privită numai în sens terapeutic, nu juridic. Spovedania nu este un tribunal, ci o clinică unde primim medicamentul vindecării de la Hristos. Dacă mărturisirea păcatelor reprezintă operația clinică a sufletului, pocăința și iertarea reprezintă medicamentele care redau sănătatea bolnavului convalescent.
Rolul duhovnicului
Învestit cu darul de a lega și dezlega păcatele celor nevrednici, duhovnicul, bineînțeles, este coresponsabil în actul penitențial. Totuși, după cum am arătat mai sus, rolul său este limitat. Chiar dacă în momentul dezlegării, adică al epliclezei tainei, când pune mâinile pe capul penitentului, preotul duhovnic este cel care vizualizează prezența lui Dumnezeu nevăzut, fiind martor și mediator între penitent și Dumnezeu, el rămâne un om ca toți oamenii, un păcătos în perspectiva convertirii, care are și el nevoie întotdeauna de iertarea lui Dumnezeu. În fapt, există o relație reciprocă între penitent și duhovnic: preotul are nevoie de credincioși, iar credincioșii de preot. Duhovnicul, la rândul său, trebuie să se spovedească pentru a avea mereu conștiința că niciodată nu înlocuiește pe Dumnezeu în Biserică, ci doar Îl face prezent.
Rolul preotului, ca martor și companion al penitentului, apare mai clar în modalitatea exterioară de săvârșire a Tainei Spovedaniei. În mod normal, duhovnicul nu trebuie să stea așezat când penitentul stă în genunchi, căci aceasta ar lăsa să se înțeleagă că el este mai curând judecător decât martor. Mai precis, ar trebui ca penitentul să stea în genunchi, iar preotul în picioare, în fața lui Hristos, la începutul spovedaniei, când citește rugăciunile tainei. După aceasta, atât preotul, cât și penitentul să se așeze confortabil pe scaun și față către față să se împlinească Taina Mărturisirii. La final, penitentul se așază din nou în genunchi și preotul se ridică și citește rugăciunile de dezlegare. Aceasta ar arăta că cei doi nu sunt superiori unul altuia, ci au doar roluri diferite în Biserica lui Hristos. Nici practica mai veche din Biserica noastră nu este rea, însă presupune un efort din partea tuturor. Aceasta prevede ca penitentul să rămână îngenuncheat pe timpul mărturisirii, însă preotul, stând în picioare, trebuie să se aplece asupra celui îngenuncheat pentru a-l asculta, prin acest fapt arătând că cei doi sunt în fața lui Hristos, Care este săvârșitorul tainei.
Rugăciunea de iertare exprimă fără echivoc faptul că Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor. Este adevărat că din secolul al XVII-lea s-a introdus formula mai apuseană, prin care se arată că preotul este săvârșitorul tainei, spunând: "Iar eu, nevrednic preot și duhovnic, te iert și te dezleg de toate păcatele tale...", dar aceasta nu schimbă cu nimic pe făptuitorul tainei. Sfătuiesc pe duhovnici să o zică în continuare, dar să fie întotdeauna precedată de rugăciunea: "Stăpâne, Hristoase, Domnul nostru, Care ești mântuirea robului tău (N), Milostive îndurate și îndelung răbdătorule, Căruia Îți pare rău de răutățile noastre..."(3.).
În loc de concluzie, spunem că prin spovedanie și pocăință reintrăm în comuniunea Bisericii, căci păcatul ne-a așezat în afara ei. Numai prin Biserică, "Trupul lui Hristos" și "corabia mântuirii", putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, iar spovedania este înlăturarea egoismului și revenirea în comuniune cu Hristos.
NOTE
1. Préceptes, IV, 2, 2 din "Les Pčres apostoliques", Cert (Foi vivante, 1990, p. 395);
2. Vezi Scara IV, 1;
3. Vezi Rugăciunea din Molitfelnic.