Mila lui Dumnezeu fie cu Dumneavoastră!

Neliniştea care v-a cuprins cu prilejul rămânerii în grija Dumneavoastră a familiei rămase fără soţ şi tată este foarte stricătoare pentru viaţa duhovnicească.

Fireşte, ar fi fost mai uşor dacă nu s-ar fi întâmplat aşa. Totuşi, de vreme ce aţi fost prinsă în evenimente fără voia Dumneavoastră, se cuvine să vă supuneţi voinţei Celui ce rânduieşte curgerea vieţii noastre. Nepoţii trebuie puşi pe picioare, iar văduva trebuie ajutată să meargă pe drumul cel bun.

Făcând aceasta, trebuie să aveţi grijă şi de Dumneavoastră, ocrotindu-i pe orfani în aşa fel încât aceasta să nu vă pustiască duhovniceşte. Felul în care veţi face aceasta rămâne la socotinţa Dumneavoastră, dar trebuie să cereţi ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată.

Faceţi ce vă stă în putinţă. Faptul că v-a venit pe cap această grijă poate fi binefăcător. El vă va izbăvi de împietrirea în egoism, căci eraţi singură şi nu aveaţi decât grija proprie, iar acum trebuie să purtaţi de grijă şi altora.

De aici nu va ieşi nici un mare necaz pentru Dumneavoastră, în schimb, autocompătimirea de care vă plângeţi este primejdioasă şi pierzătoare. Dacă vă faceţi pogorământ din pricina bolii, nu e nici o problemă, dar dacă vă faceţi pogorământ sub pretextul bolii, este de rău. Aici se vede viclenia faţă de sine, care este cea mai rea dintre toate vicleniile.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 112)