Părinte profesor, aveți o vastă experiență pedagogică. Ați îndrumat atâtea generații de elevi, seminariști, studenți, masteranzi. Care credeți că sunt punctele forte ale unui foarte bun pedagog?

 Un pedagog trebuie să aibă multe puncte forte, însă fac remarca următoare: niciodată nu se întâmplă ca doi pedagogi sau profesori să aibă aceleași puncte forte. Niciodată! Deoarece, care este într-adevăr pedagog, are ceva înnăscut în inima lui și își manifestă tactica pedagogică în funcție de cum este el. Fiecare vine cu ce are mai bun. Eu n-am decât 50 de ani de activitate în acest domeniu. Și iată povestea intrării mele în învățământ:

 În 1957 am  terminat studiile la Teologie în capitală, iar apoi am făcut aproape trei ani de Magisteriu; acestea erau considerate cursuri de doctorat, căci după aceea noi ne făceam teza de doctorat. Însă în anul III am fost eliminat de la Teologie. Unde să mă duc? Tata era în închisoare, iar mama - dată afară din postul de învățătoare.

„Mă, tu nu vrei să fii profesor?”

Atunci am rămas în București și am intrat la un șantier. Eram muncitor necalificat, deși peste un an - doi urma să-mi dau doctoratul. Meseria mea a fost de dulgher și tâmplar, dar în fond n-am făcut deloc dulgherie și tâmplărie, ci numai muncă de salahor (fier betonist).  Căram roabe pline cu betoane, pentru ca să turnăm colo, colo, căci blocurile erau mari. Era anul 1960 și la un moment dat, prin august, s-au dat concedii tuturor muncitorilor. N-am mai revenit din concediu pentru că la Rădăuți m-am întâlnit cu un fost coleg care mi-a spus: „Mă, tu nu vrei să fii profesor? Ce, tu ești muncitor la cutare, trustul de construcții nr. 4 București?” Știa că sunt teolog, începusem și doctoratul. Îi zic: „Nu mă primește, că-s urmărit”. Știam acest lucru. Am vrut să intru în învățământ, dar nu mi-a permis nimeni. Atunci el spune: Ce vorbești, mă? Eu sunt director de școală la Iaslovăț și mâine ești încadrat în învățământ!” Și așa m-am trezit profesor.

Câți ani aveați atunci?

Aveam 24 de ani. Și într-adevăr, de atunci tot am făcut învățământ. Trei ani am predat la Iaslovăț (jud. Suceava). Și, pentru activitatea desfășurată acolo, mi-au permis mai târziu, în 1962, să dau la Conservator, la Iași. Am intrat la fără frecvență în primul an, iar mai apoi l-am continuat la zi, terminându-l în 1967.

„Cântam de mama focului, ne plăcea tare mult”

Pasiunea pentru muzică era mai veche, venea din copilărie?

Pasiunea pentru muzică a venit din altar, de la strană și de la mama. De mic am fost luat în altar. Părinții erau amândoi buni cântăreți, dar mama era și mai pasionată și eu mai mult de la ea am această dragoste mare de a cânta. Ea mă învăța cântecele. Îmi amintesc că, atunci când eram în școala primară din Grănicești, pe atunci fiind regat, de 10 mai, pe drumul de la școală la biserică, eram câteva clase de elevi și cântam „Deșteaptă-te, române” și „Trăiască regele”. Și acum îl știu. Ultimul era apreciat ca fiind unul dintre cele mai frumoase imnuri din Europa; nu prea aveau multe țări o asemenea melodie inspirată. Cântam de mama focului, ne plăcea tare mult.

Ați fost profesor la Iaslovăț, apoi ați terminat Conservatorul. Care a fost traseul Sfinției Voastre după aceea?

La Iaslovăț am fost un profesor universal, predând aproape toate obiectele posibile. Numai matematică și fizică n-am predat. Dar muzica era specialitatea mea. Organizam serbări, aveam o echipă de dansuri, am organizat și un cor în sat, și acum mă știu oamenii. Însă am făcut și carte cu ei. Pe vremea aceea, Iaslovăț era un sat cam prăpădit, iar elevii nu prea mergeau la liceu. Observând acest lucru, împreună  cu mai câțiva profesori, am reușit să formăm elevi buni pe care i-am trimis la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”, din Rădăuți, și la „Oltea Doamna”. Acum Iaslovățul e plin de intelectuali.

„Mergeam la cursuri, cu Dominic în brațe”

De la Iaslovăț am venit la Conservator. Eram căsătorit, aveam și copilul, pe Dominic, mergeam la cursuri cu el în brațe. Nu aveam din ce trăi, ne întrețineam din cele două burse, a mea și a soției. Tatăl meu era încă în pușcărie. Soția era profesoară la Târgu Frumos, făcea naveta și eu rămâneam cu băiețelul care avea două-trei luni. Eram în anul V. Stăteam într-o găzduță, la o doamnă care nu ne lua bani mulți. Noaptea învățam cu el în brațe, mai plângea, mai dormeam și eu două-trei ceasuri și dimineața îl luam în brațe și mergeam la cursuri. Eheei, bucuria fetelor! Cuminte băiat a fost! Liniștit, toată lumea îl iubea.

Un sfert de secol, profesor de muzică la Liceul „C. Negruzzi” din Iași

După aceea am terminat facultatea și am primit post aici în Iași. Am luat Liceul „C. Negruzzi” și Școala Generală nr. 20, ca profesor de muzică. Am avut o carieră frumoasă, care a mers din progres în progres. Pe plan muzical, Liceului „Negruzzi” i se spunea „micul Conservator” înainte de 1940. Avea orchestră, fanfară, cor și soliști vocali. Jora, marele compozitor și Petru Ștefăneascu-Goangă au fost negruzziști. La acest liceu am fost profesor 24 de ani. Vă spun sincer că, mai apoi, la Conservator, nu am mai avut satisfacțiile pe care le-am avut la acolo, unde făceam formații, activități extraordinare, concursuri,  aveam cor de 200 de elevi. Liceul e foarte înalt (3 etaje și subsol), alergam, eram pretutindeni. Trebuia să-i mobilizez, să-i apropii, să-i anunț, și așa s-a făcut o treabă bună. La Conservator, studenții sunt plictisiți, vin ca să-și facă o carieră, să devină mari profesori, dar nu ca să facă o activitate, nu mai au entuziasmul acela.

„A fi dascăl bun înseamnă a fi mereu pe fază”

Pe lângă activitatea culturală, a mai fost una foarte importantă: audierea de concerte și spectacole de teatru și de operă. Am avut o colaboratoare extraordinară în această privință, o personalitate cunoscută despre care se zice că ar fi fost iubita lui Garabet Ibrăileanu: Adela Pop. Doamna aceasta era iubitoare de copii și un om al culturii. Mulți dintre profesorii de atunci de la „Negruzzi” era ca și niște universitari, dar care nu au putut să profeseze la Universitate din cauza regimului. Erau niște condiții mai grele care, pe de altă parte, stimulau oamenii să se ambiționeze, să lucreze mai tare, să se jertfească. Pe atunci, puțin dormeam. (râde)

Portretul unui profesor nu e acesta: o dulceață de om foarte deștept care pe toate le  primește de undeva, după care le dă altora. Asta-i ceva mai mult imaginar, pentru că în realitate e vorba de o luptă  teribilă, aceea de a te instrui singur și de a găsi tot timpul ceva nou, căci sursele mereu se schimbă. A fi dascăl bun înseamnă a fi mereu pe fază și a fi mereu în stare de trezvie, de dragoste și disciplină  față de domeniul pe care îl reprezinți.

 „Am crescut într-un mediu intelectual de tip didactic”

Este o vorbă: degeaba știi multe ca profesor dacă nu știi cum să le transmiți copiilor ceea ce știi și să-i faci să le fie drag de  carte

Perfect. Și dacă nu ți-e drag de copii, e greu. Aceasta e o înzestrare. Eu am avut șansa aceasta: mama a fost învățătoare, iar tata a fost preot și și profesor de religie în sat. Plus că erau prieteni cu directorul școlii, cu toți învățătorii. Am crescut într-un mediu intelectual de tip didactic, mai ales, iar acest lucru m-a ajutat foarte mult. Erau foarte comunicativi și, la rândul meu, am fost foarte comunicativ cu elevii mei, deși uneori trebuia să fiu și distant, pentru a nu le permite anumite lucruri. La Liceul „Negruzzi” erau foarte inteligenți, dar și obraznici, erau numai băieți. Eu i-am cucerit prin activități, am făcut cu ei tot felul de formații artistice, serbări, tot felul de invenții; tot ce voiau ei, făceam, pe lângă activitatea corală, care se cerea. Acum au trecut vremurile acelea.

„Ia spune tu, ce fel de cămașă purta X?”

De vreo cinci ori pe an, la concertertele speciale, 200-300 de elevi negruzziști erau în sala Filarmonicii. A fost, într-adevăr, o activitate culturală ieșită din comun. Mai târziu am organizat concerte educative pentru tot orașul. Și soția mea se mutase la o școală mai mică, undeva în Tătărași; ea mă seconda întotdeauna, venea și ea cu vreo o sută de elevi când pregăteam concertele.

Eu, dacă eram pedagog și fiu de oameni pedagogi, îi încurajam. La mine, aproape toată lumea avea note bune: 10 la muzică. Care mergea la concert o dată, un 10, dacă a fost în sală, eu asta urmăream. Erau și care încercau să mă păcălească, (fiindcă îi știam bine pe toți): „Tu ai fost, mă, spui drept?”, „Da, dom’ profesor!”  Câte unul se încăpățâna să mă ducă de nas și le puneam câte o întrebare de verificare: „Ia spune tu, ce fel de cămașă purta X?” „Dar ce, aceasta-i întrebare din muzică?” Și-i făceam o morală...

„Veneați la noi ca să ne îmbogățiți, să ne ridicați”

Acum ei vin la mine și-mi spun: „Părinte, de la toți profesorii am învățat ceva, dar cel mai mult ne plăcea când veneați dumneavoastră. Pentru că nu veneați în clasă ca un om care are o sarcină de făcut, și anume să predea o lecție. Ci veneați la noi ca să ne îmbogățiți, să ne ridicați”, asta vedeau ei. Într-adevăr, nu respectam întru totul ceea ce scria în programă, ci căutam să văd nivelul adevărat și să intru în esență. Le spuneam năzbâtii, glume, cădeau pe sub bănci. N-am făcut nimic de fațadă. Aveam o dorință și o plăcere deosebită de a lucra cu ei și profitam de faptul că ei aveau o nemaipomenită sete de a învăța și de a progresa. Ceilalți profesori nu prea știau să profite de acest lucru, dar eu am profitat din plin. Venea câte unul: „Ce le faci domn’le la ăștia de tot stau și boncălăiesc cu cartea cea de psaltichie în mână? Eu:„Nu le fac nimic, le spun numai bancuri”.

Fără cultură, un popor nu are o identitate       

A fost o perioadă fericită, și pentru copii, și pentru mine, și pentru colegii mei, cu care m-am înțeles foarte bine. În toată cariera mea de peste 50 de ani în învățământ nu am avut nicio dată cu nimeni nimic, nicio discuție, niciun conflict, pe nicio temă, deși n-am stat degeaba. Ba dimpotrivă, i-am deranjat pe toți, dar nu cu intenția de a-i deranja, ci pentru școală, pentru copii.

Am și urmași buni, ne bucurăm când ne reîntâlnim. Unii au făcut Conservatorul, alții, alte facultăți, preoțime valoroasă, dintre foștii elevi avem și câțiva episcopi.

Și acum, când mă întâlnesc cu ei, îmi spun: „Domnule profesor, ce-am făcut la școală, am uitat tot. Dar concertele și spectacolele nu le-am uitat”. Și acum merg mulți. Eu nu mai merg, căci toată viața am fost și e și mai greu acum, bătrânețea e bătrânețe; dar ei se duc. Am pătruns cultural în inima lor. Iar rolul cultural al unei școli și a unor profesori buni și harnici este foarte important și are efecte à la long, mult timp încolo. Efectele acestei activități sunt mai mari decât toate celelalte. De aceea se spune că un popor se manifestă și se evidențiază prin cultură. Fără cultură, un popor nu are o identitate.

„Pe cuvântul meu, aveam mai multe talente decât la Liceul de Artă”

În ultimul timp a scăzut mult activitatea aceasta artisitică corală în școli; de instrumentală nici nu mai vorbim. Liceele de artă au mai mult un caracter didactic și formal. La noi, la „Negruzzi” n-a fost nimic formal. A fost cu dăruire sufletească, cu dorința de afirmare pe plan artistic. Și erau și foarte mulți talentați. Pe cuvântul meu că aveam mai multe talente decât la Liceul de Artă. Fetele și băieții erau atât de pasionați, încât erau în stare să facă nu - știu - ce pentru muzică.

Ce calități trebuie să aibă un bun pedagog?

Prima condiție n-o pun cea profesională, ci pe cea umană: să iubească copiii. Iubire înseamnă apropiere, probleme comune, respect, dorința de a pătrunde în lumea aceasta a muzicii, dar fără interese, o mare sete de cunoaștere a acestei lumi, a acestui univers muzical. Acestea sunt condițiile esențiale.

Însă, cum spune la Carte: dacă un orb va călăuzi pe alt orb,vor cădea amândoi în groapă. De aceea e nevoie de o pregătire corespunzătoare. Într-adevăr, am avut mulți prieteni și colegi care erau foarte bine intenționați, dar nu le mergea mintea spre înțelegerea lui. În schimb, înțelegeau mai bine multe altele. Nu e suficient să-ți placă muzica bisericească, dar e o condiție și asta. Trebuie să cunoști și să înțelegi domeniul. Sunt mari pasionați, care însă habar n-au de nimic. E vorba de majoritatea.

„Dom’le, pe toate le-am înțeles, dar măciucile acestea nu le pot vedea”

Sistemele muzicale sunt destul de greu de însușit. Ele par ermetice, dar de fapt sunt logice. Am niște prieteni, foarte buni intelectuali, doctori în diferite discipline care spun: „domnule, toate le-am învățat, toate le-am înțeles, dar „măciucile” acestea, liniile acestea de tren nu le pot vedea”. Pentru multă lume, pare ceva de nedescifrat. Eu am constatat, lucrând cu elevii și cu tinerii că procedând într-un mod cât mai inventiv: și ajutați, și „împinși”, ei înțeleg foarte bine și se pot ridica.

Care credeți că sunt problemele cele mai acute ale tinerilor de astăzi, așa cum îi vedeți Sfinția Voastră  la școală, la biserică?

Eu cred că tinerii de astăzi sunt dezavantajați, o bună parte din ei. E vorba de copiii oamenilor cu o condiție modestă, muncitori, țărani. De ce? Pentru că acum nu-i mai susține nimeni în învățământ: și la liceu, și în învățământul superior. De unde să-și plătească căminul, etc.? Sunt și burse, dar cam puține. Eu am făcut două facultăți, chiar trei, dar n-am dat niciodată niciun leu; nici n-aveam cum și nici de unde. Toate studiile le-am făcut cu bursă. Mama a fost dată afară din învățământ, apoi reprimită, tata - la închisoare pe vremea aceea.

„Și astăzi, școala e grea pentru cel serios și sărac”

Când am venit de la țară la Iași pentru a continua Conservatorul, (în anul II), era în timpul anului și bursele erau deja date. Pentru a mă putea descurca, am muncit la abator, noaptea. Am lucrat așa jumătate de an, la ora 9 intram în tura de noapte, iar la ora 6 ieșeam, și după aceea mergeam la cursuri.

Și astăzi, școala e grea pentru cel serios și sărac. Este mai greu să ajungi într-o situație mai deosebită, să te ridici pe o treaptă superioară în pregătirea ta și să ocupi un loc de muncă mai bun. Deși mulți aleg străinătatea, ei nu trăiesc cu mult mai bine acolo, ba dimpotrivă. Dar se lăcomește omul când vede un ban mai mult. Dar cu cât e mai mult, cu atâta cheltuiește și plătește mai mult. Și Doamne ferește, se mai îmbolnăvește pe acolo.

„E păcat de tineretul acesta pentru nu e prea încurajat”

Ce sfaturi le-ați da tinerilor?

Să rămână în România, să facă sacrificii aici, mai degrabă decât pentru străini. Mai bine să trăiască mai greu aici, dar măcar rămâne ceva în țară de pe urma lui; căci acolo, slugă nevrednică și neapreciată. E păcat de tineretul acesta pentru nu e prea încurajat. A făcut cineva o anchetă: toți absolvenții de frunte de liceu de aici din Iași pleacă, unul nu rămâne în România. Fac studii în străinătate și rămân acolo. Dar eu am încredere în Dumnezeu, românii sunt creștini buni, iar Dumnezeu are grijă de cei credincioși.

Ce diferențe există între tineretul de astăzi și cel de acum câteva decenii?Există deosebiri?

Și da, și nu. Nu pot spune că cei dinainte erau mai buni, mai harnici, mai ambițioși, mai creativi. Și cei de azi sunt la fel de creativi și ingenioși.

Se spune adeseori: Vai, lumea-i rea, s-a înrăit nu-știu- care. Dar dacă ar fi fost chiar așa, trebuia să fie acum sălbatică de tot. Nu-i adevărat. Totdeauna au fost oameni și mai buni, și mai răi, dar a fost un echilibru între ei, că altfel nu putea să meargă societatea înainte.

Există însă niște tendințe. Societatea schimbă niște vectori ai existenței, niște trăsături și își împropriază altele. Omul este o ființă adaptabilă. Într-adevăr, a fost o vreme foarte tulbure și abia acum, peste 20 de ani, și în societate, și în politică, și în cultură, parcă încep să apară niște jaloane mai clare și mai solide.

„Biserica este mama poporului român”

 Unii spun că Biserica este vinovată de toate relele din societatea aceasta. Și acum aud: „de ce nu ia Mitropolia măsuri împotriva celor care fac rele? Ar trebui să-i condamne, să-i ajute, să rezolve problema preacurviei, a traiului în condiții necivilizate etc.!” 

Pur și simplu e o atitudine subiectivă și îngustă. Biserica poate și are dreptul să se manifeste, dar nu trompetistic. Ea are caracter mântuitor, atâta tot. Nu e o instituție de forță care introduce niște lucruri și le aplică peste voința oamenilor; n-ar fi corect. Ea vrea să-i mântuiască  pe oameni, nu să facă fel de fel de politici. Și caută să-și apropie fiii cu adevărat, ca o mamă, pentru că Biserica este mama poporului român. Și eu, în calitate de om bătrân, mereu am fost apropiat de Biserică și am observat acest lucru. Să mulțumim lui Dumnezeu că ea noastră este bine condusă, este bine îndrumată și are oameni de valoare la toate nivelele.