E necesară o pregătire sufletească pentru întâlnirea cu Sfântul Nectarie

 „Sunt onorat să fiu în această seară aici, în biserica aceasta deosebit de frumoasă, care a răsărit în acest loc al Iașului din sufletele dumneavoastră și din sufletul părintelui paroh și a preoților slujitori aici. Am intrat cu smerenie în biserică și această smerenie se cuvine oricărui om care are Biserica în sufletul său. Aici este o atmosferă de rugăciune profundă și atunci când ne rugăm, se pare că nu avem nevoie de alte cuvinte în plus.  

Părintele paroh a fost inspirat tot de Sfântul Nectarie să organizeze această pregătire pentru hram timp de o lună de zile. Este o pregătire sufletească pentru întâlnirea cu Sfântul Nectarie care se face în primul rând prin rugăciune. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că atunci când ne rugăm, nu trebuie să teologhisim. Ce înseamnă aceasta? Că atunci când ne rugăm, ne așezăm cu toată ființa înaintea lui Dumnezeu, a Mântuitorului, a Maicii Domnului, înaintea sfinților și mintea nu trebuie să fie tulburată de altceva”, a apreciat pr. prof. Gheorghe Popa.

„Realitățile din exteriorul nostru exprimă ceea ce avem în interioritatea noastră”

„Ideea temei pe care o voi aborda mi-a venit tocmai din faptul că aici, în această biserică, în această parohie constatăm relația profundă care există între Biserica dinlăuntru, adică Biserica din sufletul nostru, și biserica pe care o zidiți aici dumneavoastră cu multă dragoste. Cine nu are Biserica în sufletul său nu poate să zidească biserică înafară, pentru că realitățile din exteriorul nostru exprimă ceea ce avem în interioritatea noastră. Putem să constatăm starea sufletească, omenia și bunătatea unei persoane și a unei comunități întregi prin modul în care se manifestă înafară. Acesta este un criteriu pentru noi și cred că aici, în relația aceasta, nu sunt două biserici, ci este una singură: Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în cele două ipostaze: în interioritatea noastră și în afara noastră”, a precizat invitatul.

„Biserica este Trupul tainic al lui Hristos”

Pr. prof. Gheorghe Popa a definit apoi noțiunea de Biserică, atrăgând atenția asupra faptului că în presă se constată adesea o reprezentare incorectă a ceea ce este ea.

„Biserica nu se identifică nici cu lăcașul de rugăciune în totalitate, nici doar cu o comunitate care se roagă împreună și se împărtășește din aceleași Sfinte Taine. Biserica nu se identifică mai ales cu preoții și slujitorii ei, așa cum se înțelege de obicei. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni. În această epistolă, el mărturisește: Hristos este Cel mai înainte născut decât toate  făpturile și El este capul trupului, al Bisericii. El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel întâi întru toate. Deci Mântuitorul este capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său”, a afirmat părintele prorector Gheorghe Popa.

 Sfântul Apostol Pavel a avut această viziune despre Biserică în momentul convertirii sale și a înțeles atunci că cine disprețuiește pe creștini, disprețuiește capul, care este Hristos.

„

Sufletul nostru este casa lui Dumnezeu, Biserica dinlăuntru”

Cuvântul Biserică vine din limba greacă, de la Basilica, și înseamnă casa lui Dumnezeu Împăratul. Există și un alt cuvânt care exprimă realitatea Bisericii - Eclesia. Limba română este singura limbă care a preluat noțiunea de eclesia, care înseamnă adunare convocată sau chemată de împărat, deci comunitatea invitată de Dumnezeu să se întâlnească cu El. Și aceasta explică, de fapt, relația care trebuie să fie între Biserica dinlăuntru și Biserica dinafară.

„Sufletul nostru este casa lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, în momentul Botezului, Mirungerii și Euharistiei, am devenit biserici. Fiecare persoană este biserică, adică este loc în care se odihnește Dumnezeu. Fiecare dintre noi, când am fost botezați, am devenit purtători de Hristos și de Duh Sfânt, ceea ce înseamnă că am devenit candidați la Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, în calitate de creștini, nu mai călătorim în lumea aceasta niciodată singuri, suntem împreună cu Hristos, Care este în adâncul sufletului nostru, și suntem acoperiți de harul Duhului Sfânt care rodește faptele noastre bune în viață”   

„Biserica dinafară constituie comunitatea de credință, dar și lăcașul de rugăciune”

Potrivit părintelui prorector, sălășluirea Mântuitorului Hristos în sufletul fiecăruia prin harul Duhului Sfânt, prin Tainele Bisericii, conferă o demnitate unică și irepetabilă fiecărui creștin. De aceea, trebuie să înțelegem că respectarea identității noastre înseamnă respectul pe care trebuie să-l avem unii față de ceilalți, și acest lucru ne conduce spre a înțelege ce înseamnă Biserica dinafară.

„Dacă fiecare dintre noi suntem persoane unice și irepetabile și suntem ocrotiți de iubirea lui Dumnezeu în relațiile noastre unii cu alții, constituim Trupul tainic al Domnului și de aceea trebuie să avem această co-responsabilitate unul față de altul pe cărările acestea ale vieții. Biserica dinafară constituie comunitatea de credință a celor care s-au împărtășit cu Sfintele Taine.  Biserica dinafară este și locașul de rugăciune în care noi ne adunăm și ne rugăm și în care Mântuitorul este prezent tot timpul pe Sfântul  Altar, sub chipul pâinii și al vinului.

„Structura arhitecturală a bisericilor exprimă interioritatea noastră”

În continuare, invitatul a vorbit despre relația dintre Biserica dinlăuntru și Biserica dinafară, accentuând faptul că structura arhitecturală tuturor bisericilor exprimă interioritatea noastră transformată în biserică, adică în locul în care este prezent harul lui Dumnezeu, loc în care este prezent Mântuitorul. Am aflat astfel că Biserica dinafară ne ajută să zidim Biserica interioară și, în același timp, Biserica lăuntrică ne ajută să înfrumusețăm biserica dinafară. Toate bisericile ortodoxe sunt orientate spre răsărit  pentru că „Hristos este Soarele Dreptății”. 

 În toate bisericile ortodoxe există o împărțire clară: pridvor, pronaos, naos și altar.

Pridvorul exprimă momentul nașterii omului în această lume și momentul renașterii sale în Biserică. De aceea, în pridvor ne împărtășim cu Taina Botezului, care este proiectul nostru de viață: să ne unim cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu și să îndepărtăm din viața noastră tot ceea ce este răuă , să ne lepădăm de duhul cel rău. Pridvorul semnifică clipa prezentă, care se deschide apoi spre istoria vieții noastre personale, spre istoria vieții noastre comunitare. Urmează pronaosul, care exprimă tocmai această dimensiune a timpului istoric, a călătoriei noastre prin lume. De aceea, când se pictează o biserică, în pronaos sunt pictate scene din istoria Bisericii. Naosul semnifică tocmai timpul nostru istoric ocrotit de prezența și binecuvântarea Mântuitorului Hristos. Altarul exprimă tocmai împlinirea timpului istoric și al vieții noastre în comuniune cu Mântuitorul.

„Mintea este preotul Bisericii noastre dinlăuntru”

„Nimic nu este întâmplător în biserica înțeleasă ca locaș de închinare. Ea exprimă într-un fel imaginea noastră transfigurată. De obicei, biserica este în formă de cruce. Altarul se identifică în ființa noastră cu ceea ce este mintea. Mintea este preotul Bisericii noastre dinlăuntru. Mintea este cea care săvârșește Liturghia pe altarul inimii. Sfântul Gigorie Palama accentuează această dimensiune liturgică a bisericii noastre dinlăuntru. Ea concentrează întreaga Liturghie sau întreaga realitate a comuniunii noastre cu Mântuitorul, prin rugăciunea minții pe altarul inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul.

Aici este concentrată întreaga teologie și învățătură creștină, întreaga aspirație a noastră după Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, Părinții Bisericii ne sfătuiesc ca Biserica dinlăuntrul nostru să rămână o realitate tainică, dar în același timp roditoare. Să rostim această rugăciune în orice context am fi, pentru că ea ne întărește în credință, ne dă speranță și în același timp ne ocrotește de tot ceea ce vine în contradicție cu demnitatea noastră umană. În corespondență cu această Liturghie interioară este Liturghia Bisericii, la care noi participăm”.

„Participarea la Sfânta Liturghie este o mare demnitate pentru noi”

Potrivit invitatului, și Liturghia noastră interioară, în biserica lăuntrică, și cea din biserică, la care participă toată comunitatea, presupun o anumită pregătire, și duhovnicească, dar și privind înțelegerea a ceea ce noi asumăm în mod concret în viața noastră. De aceea, în primele secole creștine, exista o anumită disciplină: la Sfânta Liturghie participau doar credincioșii botezați. Astăzi trăim în alte timpuri și oricine poate intra într-o biserică. Dar se pare că nu rămân în biserică decât oamenii care fac efortul necesar pentru a trăi în comuniune cu Mântuitorul Hristos. Există oameni care intră în biserică și ies foarte repede pentru că nu sunt încă pregătiți suficient ca să participe la Sfânta Liturghie, care este Cina cea de Taină la care ne invită Mântuitorul Hristos. Participarea la Sfânta Liturghie în cadrul comunității de credință nu este o simplă datorie religioasă; este o mare demnitate și o mare libertate pentru fiecare dintre noi. Și modul în care noi  ne asumăm în mod liber participarea aceasta, ea ne aduce în suflet multă bucurie.

„Cine are o bisericuță, are un neam”

„În anul1989, înainte de revoluție am fost la Ipotești, era atunci un parastas la împlinirea a 100 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Într-o bisericuță foarte mică am găsit o carte de vizită pe care poetul Grigore Vieru scrisese următoarele cuvinte: cine are o casă, are o bisericuță, cine are o bisericuță, are un neam. Și cine are un neam, va gusta din izvoarele veșniciei. Cred că această afirmație exprimă în mod profund relația dintre casa noastră, care este icoana Bisericii, între Biserică, care este trupul tainic al lui Hristos, și relația sa cu vocația unui popor sau unui neam credincios”, a afirmat părintele prorector.

Potrivit Sfinției sale, Biserica este poporul lui Dumnezeu și este chemată să se înveșnicească în timp pentru Împărăția lui Dumnezeu. Există o corespondență profundă între casa în care ne naștem în această lume și casa lui Dumnezeu în care renaștem pentru împărăția Lui.

Tabloul Judecății de Apoi de la Mănăstirea Voroneț ne arată că noi vom fi judecați la sfârșitul istoriei  și ca popoare, ca neamuri. Se știe că popoarele care au pierdut această perspectivă potrivit căreia fiecare om are o demnitate unică pentru că poartă chipul lui Dumenzeu, fiecare comunitate are o vocație istorică și trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu, să devină un loc în care se odihnește El, aceste popoare „au dispărut sau vor dispărea din istorie”, cum spunea poetul Ioan Alexandru.

„Bisericile noastre sunt potire de liniștire”

De aceea, cred că noi, cei care venim să ne rugăm în biserica aceasta, trebuie să învățăm din lucrarea pe care dumneavoastră o faceți aici, din această relație frumoasă dintre biserica pe care o aveți în suflet și biserica pe care o zidiți aici. De aceea, vă suntem recunoscători pentru lucrarea aceasta smerită și edificatoare, și pentru noi, dar și pentru cei care vor veni după noi.

Am subliniat aceste lucruri pentru ca atunci când vom fi întrebați, să știm să dăm răspuns: de ce suntem creștini, de ce asumăm o anumită rânduială în viața noastră, de ce zidim biserici, și nu alte feluri de localuri care în loc să edifice, distrug sufletele noastre și pe ce trebuie să fim sensibili - această perspectivă a Împărăției lui Dumnezeu pentru că prin ea ne formăm și ne împlinim ca oameni și ca creștini în lumea aceasta. 

„Sufletul nostru trebuie să fie o biserică care să zidească biserici înafară”

Bisericile noastre sunt potire de liniștire și, în mod deosebit, acolo unde sunt moaștele sfinților, oamenii nu se adună atât pentru cuvinte, ci tocmai pentru a se liniști sufletește, pentru a deveni mai buni, oameni de omenie. Și nu putem să devenim oameni de omenie dacă nu înțelegem  că sufletul nostru trebuie să fie o biserică care înafară trebuie să zidească biserici, adică potire de liniștire ale sufltelor noastre și ale celor care vor veni după noi.

Cu delicatețe și înțelepciune, invitatul a răspuns la întrebările venite din partea credincioșilor despre divorțul în familiile credincioase, despre problemele tinerilor, despre cum ne eliberăm de patimi, despre criza indusă, despre post, rugăciune și sărbători importate (Haloween, Valentin’s Day), despre frica de Dumnezeu, despre cum va decurge veșnicia celor care ajung în Rai,  despre postmodernitate și lenevia spirituală (incapacitatea de a pune în lucrare tot ceea ce avem frumos în adâncul ființei noastre), despre confuzia între bucurie și plăcere și alte subiecte.

Câteva din întrebările adresate

Ce este omul?   

În întrebare există riscul de a-l transforma în obiect de cunoaștere. Or omul este o taină și nu putem să-l cunoaștem în totalitate. Întrebarea ar fi mai frumoasă: Cine este omul? Și atunci el este chipul lui Dumnezeu pe pământ. În aceasta constă demnitatea noastră. Și dacă am merge pe această cale, fiecare să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu, și nu urmând ceea ce este negativ în viața lui, situațiile în care el este vulnerabil,  să vedem chipul lui Dumnezeu din om – cred că foarte multe lucruri s-ar schimba. Familia, cu adevărat ar deveni biserică, sufletul fiecărui om ar deveni biserică, și comunitatea, poporul lui Dumnezeu ar fi pe calea cea bună, spre Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu propune, dar în același timp respectă libertatea noastră de a asuma sau nu ceeea ce ne descoperă El cu privire la noi. Uneori ne credem mari, dar cu cât ne apropiem de trecerea din lumea aceasta, suntem din ce în ce mai mici. De aceea cred că trebuie să ne mai smerim.

Cum să menajăm pacea și liniștea interioră în contextul agitației cotidiene? 

Prin rugăciune, prin păstrarea rânduielii Bisericii, prin angajamentul ca acolo unde suntem noi, să facem lucrurile cât mai bine și să oprim la poarta sufletului tot ceea ce este rău. Astăzi Biserica nu se suprapune cu societatea, cum era cândva, și de aceea există această tensiune între două lumi: o lume care se epuizează prin proiecte care trec și o lume care dorește ca proiectele pe care le facem aici să fie proiecte prin care noi suntem recunoscători pentru darurile lui Dumnezeu.    

Ce le spunem celor care au credința în suflet și nu mai au nevoie de biserică?

Credința nu este individualistă, credința  care mântuie este o credință comunitară. Cădem singuri, dar nu ne putem mântui niciodată singuri. Credința este dar al lui Dumnezeu, dar și responsabilitate a noastră. Ea presupune această solidaritate comunitară, iar aceasta se extinde și în raport cu generațiile care sunt înaintea noastră și cu cele care vor veni după noi. Nu putem intra singuri în rai, numai împreună; în iad însă, putem intra singuri.

„Să-L cunoaștem, puțin câte puțin, pe Hristos către care mergem”

Părintele Mircea Stoleru, preot paroh la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și Cuvioasa Teodora de la Sihla” din cartierul Galata, prezent la conferință, a apreciat această activitate ca fiind de o valoare excepțională pentru biserică și pentru credincioși, pentru că „e greu e să aduni o mână de oameni și să pui în sufletul lor ceva bun”.

Pr. Toma Gradinaciuc, protopop al Protopopiatului Iași 1, a subliniat că este foarte important ca ceea ce am auzit să punem la suflet și la inimă. „Prin aceste întrebări care se pun aici nu facem altceva decât să-L cunoaștem, puțin câte puțin, pe Hristos către care mergem. Pentru că foarte frumos spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: <<Viața veșnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis>>”.

La final, credincioșii au vizionat filmul documentar ce a avut ca subiect aducerea la Iași a moaștelor Sfântului Nectarie și sfințirea altarului bisericii, acum șapte ani. 

Evenimentul „Zilele Sfântului Nectarie” continuă vineri, 8 noiembrie,  dimineața, cu programul liturgic obișnuit, iar de la ora 16.00 va începe Vecernia hramului. În aceeași zi, la ora 19.00 va avea loc un concert al Corului Filarmonii din Iași. În ziua hramului, la Sfânta Liturghia arhierească, credincioșii și prietenii Sfântului Nectarie sunt așteptați să-l cintească pe cel care, de șapte ani în mijlocul ieșenilor și cu trupul, nu încetează să-și reverse binecuvântările și vindecările asupra celor ce i se închină cu credință.