Mântuiți-vă! Știți deja din experiență că tot ce v-a spus N.N. este o minciună sfruntată. Nici metaniile nu-s făcute în van, nici acatistele nu-s lipsite de însemnătate.

Să vă povestesc o întâmplare. Răposatul Teofan, arhimandritul din Kirilovsk, călătorind din Petersburg, s-a oprit ca să înnopteze. Acolo erau unii care se pregătiseră să-l ia la bătaie. Ucenicul a observat și i-a spus starețului, și bătrânul și-a dat seama că așa este. Fără însă a băga în seamă aceasta, el a aprins cu nădejde o lumânare și a început să citească un acatist Maicii Domnului, pravila lui dintotdeauna. Nu a ajuns cu acatistul la jumătate, că au și început să bată în geam niște trecători - un convoi parcă - și să strige: „Părinte arhimandrit! haide să mergem, că împreună ne va fi mai vesel. Înhamă caii, te așteptăm.” Au înhămat caii pe dată, au ieșit din curte și au pornit-o la drum. Când au depășit pericolul, convoiul a dispărut, iar părintele arhimandrit a ajuns cu bine la mănăstirea sa. Iată că acatistul nu a fost citit în zadar.

Dacă vom face speculații filozofice, ne vom încurca la orice mărunțiș, dar dacă în simplitatea inimii vom accepta toate pravilele, ne va fi spre mântuire. Toți sfinții care I-au bineplăcut lui Dumnezeu, câte metanii n-au făcut – nimeni nu le știe numărul – și câte rugăciuni n-au spus? Cu toții au petrecut lăuntric în nevoința rugăciunii și s-au mântuit prin ea.

Dar ce, N.N. vrea să primească harul căscând gura, ca și quakerii sau molocanii, care spun: „Biserica e în coaste, nu în grinzi?”. Căci, fară această pravilă de rugăciune și ascetică, omul va sta ca în bătaia vântului, sau, mai rău, ca și cum ar fi gol-goluț în arșița gerului. Iar umblând în această pravilă, este ca și cum ar fi îmbrăcat în haine călduroase și ocrotitoare. Dar dumneavoastră le știți pe toate acestea. Vasăzică, n-aveți de ce să vă îndoiți din pricina unor vorbe goale. Privitor la ceea ce a fost, nu pot să vă spun nimic; luați-o ca pe o încuviințare de la Maica Domnului, că drumul pe care mergeți este cel drept.

Asemenea semne sau îndrumări nu se dau sfinților, ci celor care își caută mântuirea și au nevoie de povățuire. Vedeți singură că se întâmplă la vremea cea mai potrivită. Și înălțați mulțumiri Preacuratei Stăpânei noastre, care s-a pogorât atât de mult în întâmpinarea neputinței dumneavoastră, ca să vă risipească îndoiala. Așa să gândiți, că dumneavoastră – cea neputincioasă și cuprinsă de îndoieli – ați avut nevoie de povățuire – care vi s-a dat, și n-are niciun rost să vă înălțați. Să mulțumim Preacuratei Ocrotitoarei noastre și să plângem că o obosim atât de mult cu îndoielile noastre, încât trebuie să facă mereu câte ceva pentru noi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, pp. 102-103)