Între ele, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este inima Bisericii, ritmul interior al eshatonului în timp, centrul vieţii creştine, dăruirea de Sine a lui Dumnezeu pentru umanitate, cămara de nuntă a veacurilor, răscrucea universului cu Creatorul lui. În organismul viu, unic şi divers al Bisericii, Liturghia este deopotrivă inimă şi sistem circulator, prin care trece şi dăruieşte viaţă întregului Trup, însuşi Sângele lui Dumnezeu. Porunca Mântuitorului de la Cina cea de Taină: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19) plinită de Jertfa de pe Cruce întemeiază eonul euharistic, în care umanitatea trăieşte şi ţinteşte veşnicia prin Trupul şi Sângele lui Hristos. Pomenirea lui Hristos este deopotrivă anamneză şi prezentificare, memorie şi trăire, privelişte şi împărtăşire, istorie şi veşnicie.

Liturghia zilnică este firescul euharistic al Bisericii

Aşadar, Euharistia este viaţa Bisericii, temelia şi rodirea preoţiei sacramentale, începutul şi desăvârşirea lăuntrică a comunităţii, hrănire din Trupul lui Dumnezeu şi devenire euharistică întru El. Biserica are nevoie de Euharistie, aşa cum trupul omenesc are nevoie de aer. Orice sincopă euharistică poate însemna asfixiere sau atrofiere spirituală. De aceea, în fiecare zi din an, cu câteva excepţii, Biserica respiră Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Aceste excepţii ţin în mod special de ajunare desăvârşită în Postul Mare, atunci când credincioşii experiază foamea după Dumnezeu, renunţând la hrană pentru a se hrăni din Izvor. Aceste zile sunt numite aliturgice, însă în ele cultul liturgic nu se opreşte, ci doar se transfigurează ascetic în aşteptarea Cinei celei de Taină.

Liturghia zilnică este firescul euharistic al Bisericii, care trăieşte timpul în ritmul liturgic al veşniciei, în care fiecare zi este unică, cu sărbătoarea ei, cu pomenirea sfinţilor ei, având însă numitorul comun al împărtăşirii din Viaţă. De aceea, Sfânta Euharistie se săvârşeşete zilnic, se dăruieşte celor pregătiţi şi apoi se consumă integral de către preoţii slujitori, aşa că fiecare Liturghie are Euharistia ei unică. Canoanele şi regulamentele Bisericii pedepsesc aspru pe cel care din nebăgare de seamă va lăsa neconsumate Sfintele Taine de pe o zi pe alta[1].

Având un asemenea ritm euharistic susţinut, Ortodoxia nu a căzut niciodată într-o adorare a Sacramentelor care nu înseamnă deopotrivă şi săvârşire a Liturghiei. Euharistia este hic et nunc, prezentă şi înnoitoare a lumii, ea nu devine relicvă, nu înlocuieşte cultul zilnic şi perpetuu al adorării lui Dumnezeu, ci se dăruieşte punctual şi comunitar credinioşilor prezenţi la Liturghie. Există în cultul romano-catolic şi în cel anglican, procesiuni şi slujbe de adorare a Euharistiei, devoţiuni sau vigilii euharistice, care obnubilează ritmul zilnic şi interior al Euharistiei, săvârşite pentru împărtăşirea credinioşilor[2]. Pentru ortodocşi, Euharistia este în primul rând hrană a nemuririi şi de aceea ea trebuie consumată spre viaţă veşnică.

Împărtăşirea înafara Sfintei Liturghii este nepotrivită şi denotă superficialitate

Totuşi, din considerente practice, Biserica a rânduit păstrarea Sfintelor Taine pentru cei bolnavi întreg anul bisericesc. Ritualul scoaterii Sfântului Agneţ pentru cei bolnavi se desfăşoară în Joia cea Mare din Săptămâna Pătimirilor Domnului[3], când preotul mai scoate un Agneţ, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, pe care îl va frânge şi usca Marţi în Săptămâna Luminată[4]. După sfinţire, preotul ia Sfântul Agneţ pentru tot anul şi-l cufundă în Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos în Potir, apoi cu mare băgare de seamă îl pune în Sfântul Chivot, acolo unde va cerceta în fiecare zi să fie aerisit şi să nu mucezească Sfintele, caz în care „de moarte va greşi”.

Rânduiala uscării Sfintelor Taine Marţi în Săptămâna Luminată se săvârşeşte pe Sfântul Antimis, cădind împrejurul Sfântului Trup şi apoi sfărâmându-l în mici miride[5]. Povăţuirile din Liturghier[6] arată cu deamănuntul modul uscării Sfintelor Taine, fie cu o oală cu cărbuni aprinşi, fie cu un instrument electric de încălzire (reşou sau alt aparat de încălzire cu siguranţă şi fără ventilator, plasmă sau panou cu infraroşii), deasupra căruia, cu mare băgare de seamă, Sfintele Taine vor fi uscate. Ele trebuie astfel întoarse mereu, pentru a se usca foarte bine. Trebuie evitată arderea Sfintelor sau dimpotriva uscarea lor incompletă[7].  

Sfânta Împrătăşanie astfel pregătită de către preot este permanent prezentă în Biserică pe Sfânta Masă, în Sfântul Chivot[8], de unde va fi luată pentru împărtăşirea grabnică a bolnavilor, a celor muribunzi, dar şi a copiilor mici, care vin la Biserică şi care nu pot aştepta întreaga slujbă pentru a se împărtăşi. În zilele noastre, această împărtăşire, care are temeiuri de necesitate şi urgenţă, este practicată din comoditate şi de credincioşi care pot asista la întreaga Sfântă Liturghie, însă născocesc pretexte pentru a scăpa repede de o datorie şi a se întoarce la treburile lor.

Împărtăşirea înafara Sfintei Liturghii este nepotrivită şi denotă superficialitate atât în cazul primitorului cât şi săvârşitorului Tainei, afară de pricinile de boală, moarte sau vârstă enunţate mai sus.  Întâlnirea creştinului cu Marele Împărat al Veacurilor şi Dumnezeu trebuie săvârşită cu mare luare aminte, pregătire, frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste, respectând rânduielile Bisericii de pregătire pentru aceasta: Spovedanie, iertare, rugăciune, post, milostenie, participare la Liturghie. Este necesară prezenţa unor cateheze susţinute pentru conştientizarea valorii nemuritoare a Euharistiei şi a necesităţii unei pregătiri pentru primirea Dumnezeieştilor Taine. Spovedania de asemenea, trebuie să fie consiliere duhovnicească, consult spirtual, vindecare cerească prin har, dar şi informare a credinciosului despre ceea ce petrece cu el în Biserică.