Am săvârşit în sobor slujba de înmormântare a părintelui prof. Vasile Ignătescu care, timp de 62 de ani din cei 85 de ani de viaţă, şi-a lucrat mântuirea, „ca slujitor al Preaveşnicului Dumnezeu“.

A fost un preot provenit din pământul dulcei Bucovine, pe măsura şi vrerea lui Dumnezeu. Harul preoţiei, primit prin Taina Hirotoniei în anul 1950, după studii serioase în cele ale teologiei, atât la Facultatea de Teologie din Suceava, cât şi la cea din Bucureşti, s-a integrat organic în întreaga lui fiinţă, iar lucrarea celor sfinte i-a transfigurat şi prefăcut întreaga lui viaţă.

Părintele prof. Vasile Ignătescu a fost iconomul prin excelenţă al tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1); a fost „vasul de bună trebuinţă a lui Dumnezeu“ (II Timotei 2, 21), a fost un mărturisitor fervent al existenţei lui Dumnezeu-Treime. 

În relaţie cu Dumnezeu „ardea cu duhul“ (Fapte 18, 25); era asemenea unui rug ce arde şi nu se mistuie (Ieşirea 3, 2).

Întotdeauna trăirea de la altar era în acord cu viaţa sa de zi cu zi. Între lucrarea harului şi condiţia sa sufletească a existat o sinergie perpetuă.

În cele şase decenii de preoţie, slujirea sa a îmbrăcat toate aspectele posibile ale vieţii spirituale a păstoriţilor săi: pe cei căzuţi i-a îndreptat, pe cei în deznădejde i-a mângâiat, pe cei slabi i-a încurajat, pe cei aflaţi pe calea cea bună i-a întărit, pe cei bogaţi i-a învăţat milostenia, pe cei în nevoi i-a învăţat răbdarea; tuturor le-a mijlocit intrarea la Hristos prin participarea la slujbele Bisericii şi la Euharistie şi prin actul creator.

Prin păstoriţii săi, fie cei din Ardeal, fie cei din Moldova, fie cei din Canada sau cei din America, a avut certitudinea că nu va bate singur la porţile veşniciei. Slujirea preoţească se înscrie în valoarea sacramentală a timpului. În timp, preotul şi credincioşii bat împreună la uşa veşniciei. Sau cum spune Sfântul Pavel, timpul este răscumpărat astfel cu preţul veşniciei (Efeseni 5, 16).

Din preoţie a făcut un ideal

Era preotul care nu avea doar stăpânire peste credinţa şi sufletele credincioşilor, ci era, întocmai Sfântului Apostol Pavel, un împreună-lucrător cu ei (II Corinteni 1, 24). Lucra împreună cu ei, se ruga împreună cu ei, suferea alături de ei şi se bucura împreună cu ei.

Era atât de prietenos în relaţie cu lumea încât dădea impresia că se cunoştea cu toţi, deşi pe mulţi dintre ei îi vedea pentru prima dată.

S-a făcut pildă păstoriţilor săi prin modul său de a fi, cu slujirea şi cuvântul, cu credinţa şi dragostea, fiinţa sa morală dominând fiinţa sa fizică. Am putea spune că sfinţia sa fost un alt Anania care era dispus să primească pe orice Saul, orbit de păcat, ca să-i dea vedere (Fapte 9, 17).

Din preoţie a făcut un ideal, nicidecum un scop în sine. Ca profesor şi director al Seminarului Teologic de la Neamţ, unde a activat din anul 1959 până în 1970, „părinţelul“, cum îl numeau seminariştii, le recomanda acestora adesea ca atunci când vor ajunge preoţi să slujească Biserica, nu Biserica să le slujească lor, adică să facă din slujire un ideal şi nicidecum un scop în sine.

Cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei“ (I Petru 5, 2-3) au fost testamentul slujirii sale, care i-a marcat viaţa.

A fost preotul care s-a conformat cuvântului Evangheliei (Galateni 2, 14). Slujea neîncetat, în biserică şi în afara zidurilor ei. Parcă şi acum îi auzim glasul spunând: „Să facem oleacă de slujbă, oleacă de Maslu, oleacă de Vecernie, oleacă de Spovedanie...“. Din acest punct de vedere era puţin cam nonconformist. Da, în relaţia cu credincioşii a fost un sfătuitor şi nu un judecător, determinându-i să lucreze ca şi cum ar trăi veşnic şi să se roage ca şi cum ar muri mâine.

Toată viaţa, sfinţia sa a stat sub semnul jertfelniciei de sine, împlinind, pe cât posibil, spusele Apostolului Pavel celor din Corint, despre Mântuitorul: „Că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi“ (II Corinteni 8, 9).

Credincioşii, simţindu-i dăruirea, îl căutau fără teama refuzului. Era liantul între ei şi Dumnezeu. Avea o blândeţe plină de nădejde. Cu el, biserica se umplea de pace şi tihnă. La el, în ciuda faptului că era o persoană permanent grăbită, totul era răbdare şi rostire din adânc. Aşa se face că nu era zi în care să fi ieşit pe stradă şi să nu fi fost interpelat de nenumărate persoane, cu probleme existenţiale.

Se simţea bine în casa săracului

Părintele prof. Vasile Ignătescu a fost de-o simplitate pilduitoare, dublată de o solicitudine fără margini. Multă lume îl căuta şi pentru fiecare găsea o fărâmă de timp. Le vorbea pe înţelesul lor, deşi era doctor în teologie, cu o voce caldă, cu multă pondere şi chibzuinţă, cu o dragoste şi o convingere interioară atât de puternică, încât - fără să fi vrut - se simţeau prinşi într-o iubire care le pătrundea toată fiinţa.

Plecau din biserică cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un mai puternic sentiment de solidaritate pentru aproapele aflat în suferinţe de tot felul şi cu o binecuvântare care îi însoţea toată săptămâna. A propovăduit neîncetat iubirea dintre oameni. Această sensibilitate faţă de semenul său a deprins-o de la mama sa, vrednic model de vieţuire creştină, rămasă văduvă din tinereţe. Avea un chip şi o purtare asemenea Proorociţei Ana din Vechiul Testament.

Deşi era doctor în teologie, fiind discipolul părintelui Dumitru Stăniloae, părintele profesor nu s-a remarcat în cele ale teologiei, deşi a scris nenumărate articole în revistele bisericeşti şi a împlinit diferite responsabilităţi la Institutul Biblic al Patriarhiei Ortodoxe Române, ci s-a remarcat mai mult în activităţile pastoral-misionare, administrativ-gospodăreşti şi în mod deosebit în cele filantropice.

El însuşi se simţea bine în casa săracului. Avea evidenţa săracilor cărora le trimitea frecvent diferite atenţii. Era mereu gata pentru slujirea aproapelui. Am putea spune că s-a robit pe sine, ca să-l cităm pe Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 9, 19), pentru a câştiga sufletele celor încredinţaţi lui pentru împărăţia lui Dumnezeu. A fost un milostiv prin excelenţă.

Sigur că, în realizarea acestor gesturi caritabile, a fost susţinut de distinsa sa soţie, dna preoteasă Georgeta Ignătescu, devenită şi ea la rându-i un model pentru cei din jur.

Mai mult, vorbind cu mulţi dintre cei care cândva i-au fost elevi, îmi spuneau că, pe vremea când sfinţia sa era directorul seminarului, elevilor săraci le suporta cheltuielile de şcolarizare şi le cumpăra de îmbrăcat. În relaţie cu ei avea o delicateţe sufletească deosebită şi o drăgălăşenie de părinte. Pe toţi elevii seminarului, din toate promoţiile, îi înfiase. Îi iubea ca pe proprii copii, deşi Dumnezeu nu i-a binecuvântat cu astfel de daruri. Sigur, nu pentru că ar fi fost păcătoşi nu au avut copii.

Averea lui de o viaţă o găsim investită în oameni şi biserici, la multe dintre ele lucrând el însuşi cu propriile mâini.

A fost un mare Om, deşi era mic de stat. A fost strădalnic şi jertfelnic spre cele bune, ctitor de lăcaşuri sfinte în ţară şi străinătate, străin de orice semeţie şi îngâmfare, un om înzestrat cu nobile daruri, care i-au spiritualizat şi eternizat viaţa, sfinţenia vieţii fiind cea care se opune astăzi morţii sale fizice.

Da, numai o astfel de viaţă trăită întru şi cu Dumnezeu transformă moartea într-o cucerire a vieţii veşnice.

De aceea, dacă viaţa lui s-a apropiat de trăirea cea aleasă a oamenilor sfinţi, cu toate că şi el, ca orice muritor, a avut şi unele păcate în acest efort de sfinţire a vieţii, credem că prin actul creator se face astăzi demn de realizarea acelui faţă către faţă cu Hristos, Cel care, prin moartea Sa, a făcut ca moartea noastră să devină o primăvară cosmică, o bucurie pascală.

Tributul propriilor propovăduiri

Părintele prof. Vasile Ignătescu, deşi se desparte astăzi de neamul său - cum spune una dintre cântările de la slujbă -, va rămâne pururea pomenit în rugăciunile înălţate în nenumăratele biserici ctitorite de el, repet, din ţară şi străinătate, precum şi cele ale slujitorilor, foştilor lui elevi, ale credincioşilor şi credincioaselor, ale celor care au fost botezaţi, cununaţi, spovediţi şi împărtăşiţi de sfinţia sa, cât şi ale celor din neamul său de aproape şi de departe, prin care de altfel va şi trăi.

Acum, cel care a propovăduit solemn, în diferite împrejurări, potrivit cuvântului revelat din Scriptură, că viaţa pământească este doar o pregătire pentru viaţa eternă, plăteşte tributul propriilor sale propovăduiri.

Cât despre răsplata lui pentru viaţa ireproşabilă de aici rămâne să aflăm şi, de ce nu, să şi vedem la Învierea cea de obşte, când toţi şi toate vom părăsi giulgiurile şi mormintele noastre, precum odinioară pe ale Sale, în dimineaţa Învierii, Hristos.

Şi înainte ca trupul sfinţiei sale să fie restituit pământului din care a fost alcătuit, alăturându-se celor din neamul său, aş vrea să închei, spunându-vă că, preoţii şi profesorii nu mor niciodată!

Aşadar, părinte profesor, arhiereii, preoţii şi diaconii, credincioşii şi credincioasele prezenţi la acest festin duhovnicesc, vă dorim drum bun spre împărăţia lui Dumnezeu!

(Intertitlurile aparţin redacţiei)