Astfel, vineri, 12 aprilie, în parohia ortodoxă română  din Düsseldorf, păstorită de protoiereul Iosif Rădulescu, ierarhul a susținut conferința cu tema: „Cum putem cultiva pocăința într-o lume a învârtoșării?”, răspunzând apoi la multe întrebări adresate de tinerii și credincioșii prezenți la această întâlnire duhovnicească. Sâmbătă, 13 aprilie 2019, Preasfințitul Macarie a susținul conferința „Pocăința astăzi: mai este posibilă?” în parohia ortodoxă română din Münster, păstorită de preotul Dimitrie Ursache, iar duminică, 14 aprilie 2019, după Sfinta Liturghie, săvârșită împreună cu preotul paroh Ispas Ruja, în biserica parohiei românești din Dortmund, ierarhul a susținut conferința „Cum putem păstra roadele pocăinței?”

Referindu-se la condițiile care îngreunează accederea la pocăință Preasfințitul Macarie a spus că starea indusă de lumea virtuală a noilor tehnologii și de societatea de consum constituie o mare provocare în calea unirii noastre cu Hristos.

„Noi trăim efectiv, din ce în ce mai mult, într-o lume virtuală, în care avem o identitate decuplată, în diferite grade, de identitatea și lumea reală. Această virtualizare este însoțită și de o supra-saturare psihologică de tip surogat, pentru că noile tehnologii sunt construite în așa fel încât să satisfacă, la nivel foarte superficial, unele nevoi fundamentale ale personalității umane: nevoia de apartenență, de apreciere, de afirmare. Această necontenită stimulare artificială a psihicului nostru creează un fel de anestezie și desensibilizare a sufletului nostru. Devenim tot mai puțin interesați de cele reale din jurul nostru, tot mai dependenți de impulsurile de pe dispozitivele noilor tehnologii, simțurile noastre spirituale sunt tot mai atrofiate. Așadar, cultivarea patimilor în cultura de consum și anestezierea vieții adusă de noile tehnologii constituie o nouă provocare în calea pocăinței”.

Preasfințitul Macarie a precizat că lumea cu ritmul nebunesc „de ne-viață” constituie o altă provocare în calea pocăinței:

„Toți ne plângem de lipsă de timp, de înmulțirea poverilor, de alergături neîncetate, de sarcini peste sarcini, de program aglomerat, de epuizare. Suntem istoviți, vlăguiți, storși până la ultima picătură de sudoare, storși atât fizic, cât și psihic. Aceasta nu este întâmplător. Aceasta este organizarea lumii în care trăim – cineva s-a înstăpânit pe timpul nostru, adică pe ceea ce este mai valoros decât orice...Oboseala și amarul unei zile, care se lasă grele pe o inimă care nu se mai poate reculege și nu mai poate tresări de bucurie sau înmuia de durere revigorantă pentru că se întâlnește cu Hristos care stă la ușa ei și bate… Noi care ducem această viață în cetatea babilonică a zilelor noastre, suntem deposedați, jefuiți tocmai de timp, de acest timp al pocăinței fără de care viața lăuntrică nu poate exista”.