PS Ignatie: „Dragostea Preasfintei Treimi ne învață să nu îi transformăm pe ceilalți în obiecte. Ideologiile se raportează la om ca la un obiect”

13 Iunie 2022 22:29 Episcopia Huşilor

Luni, 13 iunie 2022, de Sărbătoarea Sfintei Treimi, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Grăjdeni, Protopopiatul Bârlad.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu, părintele protopop Vasile Lăiu și părintele duhovnic Ciprian Timofte.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși, dirijat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce Părintele Dumitru Stăniloae a numit Sfânta Treime ca fiind „structura supremei iubiri”:

Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta» (I Ioan 4, 16-17)

Praznicul închinat Preasfintei Treimi este un bun prilej de a adânci în viața noastră adevărul că Dumnezeu este iubire.

Părintele Dumitru Stăniloae a numit Sfânta Treime „structura supremei iubiri”. Așa cum  ni S-a descoperit în Revelație, în Sfintele Scripturi, Dumnezeu este Unul în Ființă și Întreit în Persoane. Unitatea lui Dumnezeu vine din faptul că cele Trei Persoane sunt de aceeași Ființă. Dumnezeu este Unul în Ființă, dar în comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Părintele Dumitru Stăniloae a numit Preasfânta Treime „structura supremei iubirii” pentru că Preasfânta Treime este dragostea desăvârșită, absolută. Dragostea dintre Persoanele Preasfintei Treimi este concretizată în câteva trăsături, care ne ajută să înțelegem, atât cât ne este cu putință, taina acestei iubiri.

Una din aceste caracteristici este faptul că Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt, una față de cealaltă, într-o deschidere absolută; manifestă o interioritate absolută una față de cealaltă. Niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu este străină față de cealaltă. Sunt pătrunse una de cealaltă. Această întrepătrundere reciprocă este numită perihoreză.

Când iubim o anumită persoană, simțim că acea persoană este deja înlăuntrul existenței noastre. Ne este atât de proprie și simțim o intimitate atât de profundă încât am putea spune că suntem locuiți de cel pe care îl iubim, ne este interior ființei noastre și nimic din acea persoană nu ne este străin.

Aceasta este lucrarea dragostei, minunea acesteia – să îl simțim că cel pe care îl iubim este în noi înșine. Dragostea îl aduce înlăuntrul ființei noaste pe cel pe care îl iubim. Acest lucru înseamnă interioritate a unei persoane față de cealaltă.

O altă caracteristică a iubirii Preasfintei Treimi este faptul că Cele trei Persoane ale lui Dumnezeu unic în Ființă, își sunt transparente, au o deschidere absolută.

Transparența dintre Persoanele Sfintei Treimi capătă concretețe prin faptul că fiecare se percepe ca pe un subiect, ca pe o Persoană, nu ca pe un obiect. Nu-și ascund una față de cealaltă nimic. Totul este transparent, încât una locuiește în cealaltă, fără să se confunde, păstrându-și specificitatea, proprietățile personale.

Dumnezeu-Tatăl este Născătorul și Purcezătorul, obârșia unică în Sfânta Treime, Fiul este Cel născut, iar Duhul Sfânt este Cel care purcede, numai de la Tatăl. Tatăl este originea unică a celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi.

În virtutea acestei unități și unicități a originii - a Fiului prin naștere și a Duhului Sfânt prin purcedere -, fiecare din Persoanele Sfintei Treimi își sunt transparente una față de cealaltă.

Cum am traduce, la nivelul vieții personale, acest adevăr fundamental al dragostei dumnezeiești?

Când celălalt ne transformă într-un obiect și se raportează la noi astfel, noi ne revoltăm și simțim că este o percepție degradată. Nu ne convine să fim tratați ca un obiect, fără implicare sufletească. De obiecte ne putem debarasa oricând. În acest fapt rezidă nemulțumirea noastră, ca persoane, când suntem tratați de ceilalți ca obiecte, în sensul că putem deveni ca niște instrumente de care să dispună oricând doresc, private de libertate, la discreția celui de lângă noi.

Este cumplit ca cineva să ne trateze ca pe un obiect. Acest lucru și-l reproșează, cu precădere, în familie, un soț față de celălalt. Se ajunge într-un moment critic, de răscruce, în care primul reproș aruncat este că se simt folosiți, că unul îl tratează pe celălalt ca pe un obiect.

Dragostea este cea care dă la o parte această modalitate păcătoasă de abordare a celui de lângă noi. În virtutea dragostei, îl tratăm pe cel de lângă noi ca pe o persoană, ca pe un subiect căruia îi respectăm libertatea și nu îl înăbușim cu pretențiile noastre capricioase.

A fi persoană presupune a respecta libertatea celuilalt și a-l afirma pe cel de lângă noi, iar nu a ne afirma, cu orice preț pe noi înșine.

A-l iubi pe cel de lângă noi presupune o permanentă preocupare de a-l afirma, de a simți că iubirea celuilalt este cea care hrănește dragostea noastră, este sursa acesteia. Nu numai noi generăm starea de iubire, ci și cel de lângă noi, și simțim mai profund că dragostea celuilalt ne îmboldește și pe noi să iubim. În fața dragostei autentice simțim că nu o merităm. Când cineva ne iubește – cu atât mai mult Dumnezeu – nu vom putea spune că merităm să fim iubiți, că ni se cuvine. Dacă în noi nu este fărâmă de egoism, de dorință de a-l deposeda de libertate, atunci vom simți și vom da mărturie că suntem iubiți mai mult decât merităm, în pofida carențelor noastre.

În planul Preasfintei Treimi, dragostea fiecărei Persoane, una față de cealaltă, este desăvârșită, absolută. Niciuna nu se raportează față de Cealaltă, ca la un obiect.

Părintele Dumitru Stăniloae, „teologul Treimii”, spune că Sfânta Treime este inter-subiectivitate absolută, adică fiecare din cele trei Persoane ale Sfintei Treimi se simt una față de cealaltă ca fiind subiecte, nu obiecte. Nu este nimic străin în interiorul dragostei Preasfintei Treimi.

A treia caracteristică a dragostei Preasfintei Treimi este faptul că una față de cealaltă se dăruiește în mod deplin, fără niciun fel de rest.

Când iubim foarte mult pe cineva, nu există limite ale dragostei noastre. Singura limită a acesteia este păcatul, care este o pervertire a dragostei. Unde este curăție, lumină și bunătate, dragostea este infinită.

Așa mărturisim când iubim pe cineva în mod deosebit. Ne spunem, în fața propriei conștiințe, că nu facem suficient de mult și nu reușim să revărsăm dragostea noastră față de cel pe care îl iubim, că este prea puțin ceea ce facem pentru cel de lângă noi. Suntem în ipostaza celui care nu își găsește cuvintele în fața tainei dragostei. Mărturisim: „este atâta dragoste în sufletul meu încât nu reușesc să torn în cuvinte tot ceea ce simt. Te las pe tine să simți acest flux al dragostei pe care nu îl pot cuprinde în cuvinte”. Când iubim pe cineva foarte mult, nu vom putea spune niciodată că îl iubim suficient, ca am ajuns la un punct terminus.

Ierarhul Hușilor a arătat că dragostea este cea care transformă profund omul:

Iubirea însăși este fără de sfârșit pentru că izvorăște din dragostea lui Dumnezeu, care nu are hotar. Cât de frumoși suntem atunci când iubim! Ce minuni se săvârșesc în noi când iubim! Ne preschimbăm, devenim alte făpturi, când suntem locuiți de dragoste.

Ura, care este opusul dragostei, ne închide, ne transformă în niște universuri izolate. când urâm Sărăcim pe cineva, când ne este greu să îl acceptăm pe cel de lângă noi. Devenim blazați și plictisiți.

Iubirea ne transformă în oameni de lumină, în surse de bunătate. Făcându-ne o retrospectivă a vieții, realizăm că atunci când vine iubirea în inima noastră, avem o mai mare disponibilitate în a fi buni și o capacitate mai intensă de a ne jertfi, de a fi îngăduitori față de ceilalți (nu când celălalt profită și consideră că trebuie să ne umilească - aici nu este dragoste).

Dragostea noastră, dacă ar fi ca cea a lui Dumnezeu, ar trebui să fie capabilă să topească mojicia și răutatea celui de lângă noi. Însă Însuși Hristos, Dragostea desăvârșită, a avut momente de asprime față de cei care s-au dovedit îndărătnici, nu față de cei care aveau deschiderea de a se schimba și a primi cuvântul pentru schimbarea vieții lor. Pentru cei îndărătnici, Hristos a scos biciul (e adevărat – o singură dată), iar cărturarilor și fariseilor le-a vorbit aspru (în fapt, așa cum se cuvine), pe măsura celor care nu au deschidere și disponibilitate de a se schimba.

În Psalmi ni se spune: „cu cel cuvios, cuvios voi fi, cu cel neprihănit, neprihănit voi fi”, cu cel îndărătnic nu spune că „Mă voi îndărătnici eu”, căci Dumnezeu nu poate fi niciodată îndărătnic, ci se va raporta cu îndărătnicie cu cel care este încăpățânat, orgolios, plin de sine, trufaș și care nu acceptă niciun fel de observație.

Dumnezeu este Unul în Ființă și comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este una desăvârșită, perfectă și absolută.

Fiecare din cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi își sunt interioare una față de cealaltă, nu există niciun zid despărțitor, fiecare se asumă în mod plenar, perfect, una pe cealaltă, fără să se confunde, fiecare păstrându-și specificitățile, proprietățile personale.

Această iubire este desăvârșită și pentru că fiecare se afirmă una pe cealaltă, nu față de cealaltă, în mod orgolios. Noi, oamenii, ne afirmăm unii față de ceilalți.

Dragostea îl pune în valoare și scoate ce este mai bun și mai frumos din cel de lângă noi. Prin dragoste, nu mai trăim noi, ci celălalt trăiește în noi, trăim pentru celălalt, iar acela trăiește în inima noastră.

Preasfinția Sa a exemplificat în ce constă pericolul de a nu ne mai raporta la cei de lângă noi ca la persoane, ci să îi transformăm în obiecte:

Dragostea Preasfintei Treimi ne învață să ne raportăm unul față de celălalt ca la niște subiecte, persoane, să nu îi transformăm pe ceilalți în obiecte.

Ideologiile secolului trecut - două majore, care au fost distructive pentru întreaga umanitate, nazismul și comunismul -, sunt cele care s-au raportat la om ca la un obiect. Când ne raportăm astfel la cel de lângă noi, devenim dictatori și instaurăm totalitarismul.

În comunism, pe tovarășii de la partid nu-i interesa sufletul omului, vibrația lui, gândirea și ceea ce are mai specific și prin care se poate manifesta ca persoană. Erau toți luați în masă, catalogați chiaburi, burghezi, și cei care îndrăznesc să sfideze comunismul. Înfundau pușcăriile, pentru că ideologiile transformă omul în obiect.

Astăzi avem o altă ideologie, a treia, a secolului XXI, care se naște și are drept mamă și tată nazismul și comunismul. Ea se numește progresism. Susține drepturile de grup, iar nu personale. Un grup se coalizează și își revendică drepturile pe care consideră că trebuie să le aibă. Ideologia tocmai acest lucru face, transformă oamenii în grupuri, în colectivități. Nu mai suntem luați particularizat, ca persoane cu valoare, cu libertate și cu demnitate.

Ideologia progresismului este mult mai vicleană și mult mai devastatoare ca toate celelalte, pentru că umblă la datele naturale ale omului.

De pildă, una dintre minoritățile sexuale, susține că dacă cineva s-a născut bărbat, din punct de vedere biologic, poate, oricând vrea, să se transforme în femeie, pentru că nu este relevant datul natural, sexualitatea biologică (care ne definește ca bărbat sau femeie), ci relevant ar fi ceea ce omul simte, ceea ce vrea să construiască din sine, nu ceea ce Dumnezeu a lăsat; ceea ce crede că poate deveni, iar nu ceea ce este cu adevărat.

Așa asistăm la absurditatea și la nebunia celor care susțin că sexualitatea biologică este o iluzie, o poveste, că oricând omul poate deveni bărbat, dacă este femeie, sau invers, pentru că așa simte. Aceasta înseamnă să îl percepem pe celălalt ca pe un obiect.

Preasfânta Treime, Dragostea desăvârșită, să ne inspire, pe fiecare dintre noi, să ne raportăm unul la celălalt cu maximă deschidere, să îl asumăm pe celălalt în inima noastră, să ne străduim ca întâi să îl afirmăm pe celălalt și să ne dăruim, fără rest, celui de lângă noi.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Ștefan Nagîț, pe seama Parohiei Deleni I, Protopopiatul Vaslui.

Sursă text și foto: Episcopia Huşilor

Ultimele din categorie