Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu și părintele protopop Adrian Chirvasă.

Cu ocazia sfințirii, biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” a primit și hramul „Duminica Sfinților Români”.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

Răspunsurile liturgice au fost date de membrii grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre vocație și despre semnificația chemării pe care Dumnezeu ne-o adresează:

 «Şi le-a zis: Veniţi după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.» (Matei 4, 19-20)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre chemarea la apostolat (la slujire) a celor care au devenit Ucenici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Ştim, din experienţa noastră, că atunci când suntem puși în faţa unui fapt nou, a unei situaţii inedite, care ne privește în mod personal, simţim nevoia de a cunoaște cât mai multe lucruri despre ceea ce ni se înfăţișează. Este greu să acceptăm ceva nou în viaţa noastră, mai ales dacă ţine de responsabilităţile noastre, fără să cerem informaţii suplimentare.

Să presupunem că, în momentul acesta, vine cineva și vă spune: „Am nevoie de tine, să muncești împreună cu mine. Îţi asigur un loc de muncă, voi încerca să te ajut cu tot ceea ce îmi stă în putinţă. Important este ca tu să te decizi acum, în acest moment, fără să stai pe gânduri”. Evident că în faţa unei asemenea propuneri, în mod firesc, îi vom spune celui care ne oferă un loc de muncă, că avem nevoie de informaţii suplimentare: „Ce presupune această asociere? De ce competenţe am nevoie pentru a putea face faţă unei asemenea propuneri?”.

Chiar și atunci când mergem la un interviu, ca să ocupăm un loc de muncă, pe lângă cele care suntem întrebaţi de către angajator, ni se pare firesc să cerem informaţii suplimentare – am spune noi, în termeni tehnici, să cunoaștem fișa postului – să vedem care sunt responsabilităţile, pretenţiile, așteptările angajatorului sau ale celui care vrea să ne primească în echipa sa.

Atitudinea celor care au devenit Ucenici ai lui Hristos poate fi decriptată dintr-un adverb de timp pe care îl folosește Sfântul Evanghelist Matei - cel care relatează chemarea la apostolat: în momentul în care Hristos i-a rugat să-L urmeze, ni se spune că «ei îndată au lăsat mrejele (îndeletnicirea) lor și L-au urmat».

În acest adverb de timp – «îndată» – stă întreaga atitudine a Apostolilor şi modul cum au răspuns ei la această chemare: au fost foarte prompţi, nu au zăbovit, nu au ezitat, nu au cerut informaţii suplimentare, rugându-L pe Hristos să facă o mică descriere a „fișei postului” de pescar de oameni. Ar fi fost îndreptăţiţi să aibă o asemenea atitudine, pentru că nu știau ce înseamnă să fii „pescar de oameni” – chemarea pentru care au fost solicitaţi. Au lăsat absolut totul, îndeletnicirea lor, sursa lor de existenţă.

Cum au putut Apostolii lui Hristos să răspundă cu atâta promptitudine, fără niciun fel de intermitenţă, fără niciun fel de zăbavă, la o asemenea chemare? Mai ales că, presupunem, Hristos nu era foarte cunoscut – prin urmare, erau îndemnaţi să se alăture unui Străin, despre Care poate auziseră câte ceva, dar extrem de sumar, nu ceva suficient pentru ca să aibă o imagine de ansamblu despre Cel care i-a chemat la slujire.

Faptul că ei au putut răspunde cu promptitudine, fără să zăbovească, se datorează cunoașterii pe care Dumnezeu o are asupra fiinţei umane, asupra adâncurilor noastre. El știe ceea ce ni se potrivește cel mai bine și Se adresează acelui «ceva» din adâncul nostru pe care noi îl urmăm și, în felul acesta, devenim oameni de vocaţie.

A avea vocaţie (chemare) pentru ceva anume înseamnă multă pasiune, multă dedicare și, mai ales, foarte multă responsabilitate. Toate acestea vin natural, fără efort.

De exemplu, un pictor de vocaţie va picta tablouri cu foarte multă ușurinţă, pentru este darul pe care Dumnezeu L-a așezat în mâinile sale, în mintea și în inima sa. Un dascăl (profesor) de vocaţie îi va învăţa cu foarte multă dăruire, cu întreaga sa fiinţă, pe ucenici (învăţăcei), va face lucrurile cu foarte multă pasiune și dăruire.

Nu se va regăsi în slujirea unui dascăl, a unui medic sau a unui preot doar profesionalismul, competenţele pe care le-au deprins sau cunoștinţele (experienţa) pe care le-au acumulat. Ci toţi aceștia vor dărui, în actul lor de slujire, și fiinţa lor, se vor dărui pe ei înșiși în ceea ce slujesc. Aceasta înseamnă a fi un om de vocaţie.

Hristos a convertit o îndeletnicire (meserie) pe care o aveau Apostolii – cea de pescari – într-una de vocaţie, de misiune – cea de a-I fi mărturisitori și martori în lumea întreagă.

La fel au procedat și ceilalţi doi fraţi – Iacov și Ioan ai lui Zevedeu. Ei erau împreună cu tatăl lor, în corabie, și pescuiau, când Hristos i-a chemat, spunându-le: «Veniţi după Mine!».

Preasfinția Sa a arătat ce presupune să ucenicim în preajma lui Hristos și a explicat în ce constă chemarea Sa:

În originalul din limba greacă, expresia «Veniţi după Mine» înseamnă a sta în spatele cuiva și a-i urma pașii – nu este numai o simplă chemare, un simplu îndemn, ci trebuie înțeles la modul cât se poate de literal al cuvântului (cum spunem noi: să calci pe urmele celui de la care ai foarte multe lucruri de învățat, care are o experienţă pe care ţi-o poate împărtăși).

Starea de ucenicie, de smerenie, presupune să învățăm de la cel care are mai multă experienţă.

Din păcate, în lumea de astăzi, instituţia „uceniciei” nu prea mai există, pentru că nimeni nu vrea să fie ucenic, toţi vor să înveţe pe alţii. Nu contează dacă am acumulat experienţa necesară sau dacă deţinem cunoștinţele care să ne califice pe un anumit segment de pregătire profesională. Astăzi toţi dau lecţii, în orice domeniu de desfășurare a activităţilor noastre. Fiecare este foarte priceput, nu vrea să primească nimic (are puse dopuri în urechi și nu mai primește nimic) – este autosuficient.

Ucenicia înseamnă să învăţăm de la cel care  constatăm, în mod obiectiv, că are atâtea să ne împărtășească, de care noi ne putem bucura foarte mult.

Ucenicii lui Hristos au avut smerenie. Şi-au asumat statutul de cei care trebuie să înveţe de la Dascălul lor desăvârșit – Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. S-au așezat lângă Hristos și au deprins tainele Împărăţiei lui Dumnezeu pe care, mai apoi, să le poată vesti lumii întregi.

Diferenţa dintre ucenicii din orice altă religie și ucenicii din religia creștină este că Hristos nu ne cere să urmăm o doctrină (o ideologie, un set de convingeri), ci pe El Însuși, Persoana Sa – să fim în relaţie vie cu Hristos.

În celelalte religii este suficient să citim, să vedem ce se spune acolo, și să încercăm să aplicăm în viaţa noastră, fără o legătură specială cu cel care este întemeietorul acelei religii.

Creștinismul nu este ideologie, ci este, mai cu seamă, urmarea unei Persoane – Iisus Hristos. Stăm lângă El și, ucenicind, putem să învățăm să mergem cu pași siguri înspre Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta ne va ajuta să devenim ucenici conștienți și responsabili ai lui Hristos. Vom știi să vorbim despre credinţa noastră, să dăm mărturie despre aceasta celui care, poate, are nevoie să cunoască cât mai multe despre ceea ce credem noi.

Ucenicii lui Hristos au răspuns cu maximă promptitudine chemării lui Dumnezeu. N-au stat să aștepte să primească informaţii suplimentare. Au lăsat totul – munca (îndeletnicirea) lor – și L-au urmat pe Hristos.

Dumnezeu ne vrea pe fiecare dintre noi să-I fim ucenici, să călcăm pe urmele Lui, la modul cât se poate de literal al cuvântului. Să căutăm urmele lui Hristos (și le găsim în Evanghelie – acolo sunt urmele gândirii Lui, ale simţirii Lui și ale trăirii Lui).

Să Îl urmăm pe Hristos în felul acesta, căutând să avem o relaţie vie cu El, iar nu una cantonată în cutume, în tradiţii. De multe ori, ţinem mai mult la o tradiţie decât la relaţia vie cu Dumnezeu).

Să-L simţim pe Domnul în viaţa noastră, și noi înșine să fim purtători de Dumnezeu, să se imprime prezenţa Sa în tot ceea ce facem – în gesturi, în atitudini, în gândire, în întreaga noastră fiinţă.

Este foarte greu acest lucru, dar cel puţin să ne străduim și să conștientizăm că la aceasta suntem chemaţi cu toţii – să devenim ucenicii Lui, conștienţi, responsabili și cu foarte multă dragoste.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Andrei Drăghici și l-a instalat ca paroh al Parohiei Cozmești, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.

De asemenea a oferit Crucea Episcopiei Hușilor domnului Vasile Corduneanu, care s-a ocupat intens de ridicarea locașului de cult din Unirea. De altfel, biserica a fost construită, între anii 2009-2022, exclusiv din donațiile celor 40 familii ale acestei filii.

Sursa: episcopiahusilor.ro