PS Ignatie: „Este esențial, într-o lume în care asistăm la o inflație a cuvântului, să ne asumăm tăcerea”

9 Septembrie 2022 09:50 Episcopia Huşilor

Joi, 8 septembrie 2022, de Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Alexandru Vlahuță, Protopopiatul Bârlad, cu prilejul hramului sfântului așezământ.

Din soborul slujitorilor au făcut parte părinți consilieri de la Centrul Eparhial Huși, părinți protopopi din Eparhie, părinți stareți și duhovnici, alături de părintele exarh Zaharia Curteanu, starețul Mănăstirii „Alexandru Vlahuță”.

În cuvântul rostit cu acest prilej, Părintele Episcop Ignatie a arătat că una din calitățile maicii Domnului, pe care este necesar să ne-o asumăm, este tăcerea, interiorizarea:

«Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte.» (Luca 2, 51)

Prin sărbătoarea de astăzi, Biserica ne îndeamnă să reflectăm și să înțelegem, atât cât ne este cu putință, taina celei care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu, ca Om, printre noi, oamenii.

Reflectăm asupra biografiei unei persoane care a fost cel mai frumos dar al nostru – cum se spune în slujba de la Crăciun – pentru Dumnezeu. Oamenii au venit în fața lui Dumnezeu cu darul acesta – Preasfânta Fecioară Maria, cea care s-a născut ca un rod al rugăciunilor și al viețuirii sfinte pe care au avut-o părinții ei, Ioachim și Ana.

Maica Domnului a trăit întreaga ei viață în tăcere și smerenie (în discreție), în umbra dragostei și bunăvoinței Fiului ei – Iisus Hristos.

În Sfintele Evanghelii nu avem menționat decât un singur cuvânt, un îndemn, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – cel pe care l-a adresat nuntașilor din Cana Galileei: «Faceți tot ceea ce vă va spune El». Celelalte câteva cuvinte sunt rugăciuni – o doxologie pe care Maica Domnului I-a adresat-o lui Dumnezeu, imediat după ce s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta: «Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu» (Luca 1, 46-47).

Maica Domnului a trăit în lumea aceasta într-o tăcere deplină, adâncindu-se în frumusețea care era deja sălășluită în sufletul ei. Psalmistul David ne spune despre Maica Domnului că slava fiicei Împăratului vine din lăuntrul ei – «Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru» (Psalmul 44, 15).

Un om care și-a asumat tăcerea se interiorizează foarte mult, nu se risipește în cele din afară.

Maica Domnului nu ar fi putut să păstreze orice cuvânt al lui Hristos, plin de har și dumnezeiesc, în inima ei, dacă nu ar fi tăcut. Prin tăcerea și prin discreția (smerenia) ei, Maica Domnului a devenit o Scriptură vie. A adâncit în inima ei – cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca – cuvintele lui Hristos, încât acestea au devenit una cu ființa ei. Într-o exprimare mai plastică, am spune că inima Maicii Domnului a devenit ca un teasc, în care era zdrobit strugurele cuvântului lui Dumnezeu, ca să dea vinul harului dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie Palama – cel căruia îi este dedicat acest an de către Biserica noastră – subliniază faptul că Maica Domnului a devenit ca o Scriptură vie, în care era încrustată frumusețea cuvintelor dumnezeiești. Sfântul ne spune următorul lucru:

„Astăzi (de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului) s-a pregătit pe pământ o carte uimitoare, care poate purta nu doar întipărirea unor cuvinte ci, în chip negrăit, pe Însuși Cuvântul viu – un cuvânt nu pierdut în aer, ci ceresc, nu unul care se alcătuiește în însăși stricarea lui, ci Unul care-i răpește stricăciunii pe cei ce se apropie de El, nu unul produs de o limbă omenească pusă în mișcare, ci născut înainte de veci din Dumnezeu-Tatăl”.

Ierarhul Hușilor a vorbit despre efectele negative pe care le are, atât în plan personal, cât și în relațiile cu cei din jur, inflația cuvântului:

O înțelegem pe Maica Domnului ca pe o carte, care a adâncit cuvântul lui Hristos. Ar trebui să ne trezească, fiecăruia dintre noi, conștiința că este atât de esențial, într-o lume în care asistăm la o inflație a cuvântului, să ne asumăm tăcerea.

Un om care vorbește mult este un om lipsit de profunzime. Noi avem un verb pe care îl folosim când cineva vorbește fără rost, spunem că „flecărește” – adică pierde vremea, nu are nimic esențial, care să zidească sau să hrănească sufletul.

Din păcate, una dintre caracteristicile societății în care trăim, și căreia îi suntem părtași cu toții, este faptul că vorbim enorm de mult, și facem atât de puțin. Suntem atât de superficiali și de exteriori, pentru că nu ne mai facem răgaz pentru a intra înlăuntrul nostru, pentru a pătrunde în cele din adâncul inimii noastre și a căuta mai multe momente de tăcere, care să ne ajute să ne regăsim.

Nu tăcerea este limba veacului acestuia. Limba veacului acestuia este zgomotulgălăgia și pierderea căldurii sufletești, prin poliloghie (multa vorbire), despre care Sfântul Ioan Scărarul ne spune că este „catedra slavei deșarte”.

Un om care vorbește mult își hrănește propria mândrie (orgoliul). Omul smerit știe când să tacă și când să vorbească – cu alte cuvinte, știe cum să împlinească cuvântul din Eclesiast, care ne spune că este vreme pentru orice lucru: «vreme este pentru tăcere, vreme este și pentru a vorbi» (Eclesiastul 3, 7).

Omul înțelept (profund) știe când să tacă și când să vorbească. Noi, de cele mai multe ori, inversăm acest raport – vorbim atunci când, poate, ar trebui să tăcem (să ne adâncim în noi înșine), și tăcem atunci când ar trebui să mărturisim (să grăim despre cele pe care le trăim în inima noastră, ca ucenici ai lui Hristos).

Maica Domnului este cea care ne învață tăcerea, pentru că numai în felul acesta putem adânci în noi cuvintele cele adevărate, pe care să le metabolizăm (să devină carnea noastră și sângele nostru).

Tendința lumii de astăzi este de a-și impropria o realitate pe care o găsim, cu asupra de măsură, în textele filocalice – meditația (reflecția). Când omul este agitat, anxios (când are o neliniște în sufletul său), psihologii sau psihoterapeuții recomandă momentele de meditație, de aplecare și adâncire a minții, a gândurilor, asupra unor realități care să ne decupleze de la ceea ce ne stresează și provoacă multă neliniște în sufletul nostru. Un asemenea exercițiu nu este simplu, pentru că suntem oameni exteriori.

Părinții filocalici, isihaștii – care au iubit liniștea mai mult decât orice altceva din lumea aceasta – aveau puterea de a simți lucrarea și rodul meditației în viața lor.

Pentru a ajunge oameni profunzi și pentru a rezolva neliniștilor pe care le avem, este nevoie de multă meditație, iar meditația presupune tăcere, întâlnire cu noi înșine, plonjare în adâncul nostru, pentru a vedea ce trebuie să „reparăm” (care sunt hibele din tot mecanismul ființei noastre, care ne tulbură și creează multe disfuncționalități).

Mesajul sărbătorii de astăzi, când Maica Domnului vine în lumea aceasta, ca un mare dar pentru umanitate, este că tăcerea ne ajută să aprofundăm în viața noastră cuvântul lui Hristos. Inima noastră să devină ca o vistierie în care „încuiem” cuvintele dumnezeiești, pentru a le „măcina” în noi înșine și pentru a ne hrăni și inspira în tot ceea ce facem.

În Pateric, avva Pimen ne spune că omul care vorbește mult este asemenea unei băi în care aduni multă căldură, dai drumul la apă să te simți cât mai confortabil și, la un moment dat, când deschizi ferestrele, se risipește toată căldura pe care ai adunat-o.

La fel este sufletul omului atunci când vorbește și deschide fereastra gurii mai mult decât este nevoie; se răcește, devine un om de gheață, care nu mai are profunzimea căldurii duhovnicești. Prin poliloghie, care poate lua foarte multe forme – bârfa, calomnia, minciuna colportată dintr-o parte în alta, invidia, luarea în deșert a cuvântului lui Dumnezeu (persiflarea celor sfinte, ironizarea realităților pe care noi le trăim, prin credință, în Biserică) - se lasă toate ferestrele sufletului deschise.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „invidia este printre singurele patimi care se hrănește cu faptele bune ale semenilor” și caută, cu orice preț, să-i murdărească pe aceștia.

 

Sursa: episcopiahusilor.ro

Ultimele din categorie