Marți, 14 septembrie 2021, de Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a resfințit biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” a Parohiei Vinețești, Protopopiatul Huși. Cu acest prilej, sfântul locaș a primit al doilea hram: Înălțarea Sfintei Cruci.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi și părintele paroh Costel Rezmeriță.

După slujba de târnosire a bisericii, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium special amenajat.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a afirmat că ceea ce L-a ținut pe Hristos pe Cruce a fost dragostea pentru oameni, chiar dacă aceștia s-au dovedit nerecunoscători:

Pasajul evanghelic ne vorbește despre jertfa lui Hristos pe Cruce, când El ne-a iubit cel mai mult. Noi, oamenii, în nebunia noastră, am crezut că Îl putem omorî, i-am dăruit nimicul urii, al nerecunoștinței și al răutății.

La picioarele crucii era atâta răutate concentrată, încât am putea spune că aceasta și-a propus să dinamiteze, să clatine iubirea cea de neclintit, desăvârșită, a lui Dumnezeu-Omul, pentru făpturile Sale.

Într-un univers al urii, al nerecunoștinței, Hristos ne împărtășește cea mai minunată smerenie, cea mai autentică dragoste față de noi.

A răbda nedreptatea, fără să ripostăm, fără să ne apărăm în vreun fel, este semn de smerenie autentică. Acest lucru l-a făcut Hristos când a fost răstignit pe Cruce, din dragoste pentru noi.

Nu S-a apărat în niciun fel. Pe Cruce, El nu a făcut nicio minune, chiar dacă unii, ironizându-L, Îi cereau, batjocoritor, să se dea jos de pe Cruce, El, care făcuse atâtea minuni: „Tu, Cel care ești pe Cruce, fă o minune cu Tine însuți, dă-te jos!”.

Hristos ascultă aceste cuvinte disprețuitoare, fără să se apere, fără să își justifice dragostea care L-a dus până la jertfă.

Ar fi putut să le dea o lecție celor care erau la picioarele crucii, vorbindu-le despre câtă jertfă și ce dragoste imensă manifestă față de ei în acea clipă.

În relatările evanghelice care ne vorbesc de spre Sfintele Pătimiri, se folosește verbul «a tăcea», în momentul în care Hristos este agasat de cei răuvoitori. Hristos tăcea, nu se apăra în fața nedreptăților omului - care credea că poate să Îl omoare pe Dumnezeu, viața ființială.

Hristos tăcea, pe Cruce, în ploaia aceea de batjocură, pentru că vorbea jertfa Lui, dragostea Lui desăvârșită față de noi, oamenii.

Crucea ni-l arată pe Dumnezeu așa cum este El pentru noi, pentru veșnicie: numai dragoste pentru om – chiar și atunci când acesta Îl batjocorește și manifestă multă nerecunoștință și ingratitudine.

Noi, chiar și atunci când suntem vinovați, când merităm să ni se spună că nu suntem pe calea cea bună, că nu am procedat bine, ne supărăm și ne apărăm, pentru că ne este jignit orgoliul.

Nu putem suporta ca cineva să ne devoaleze neputințele și deficiențele firii noastre. Nu putem suporta să ne știm slabi și murdari sufletește.

În acele momente, ne apărăm. Nu numai că nu recunoaștem că suntem vinovați, dar vrem și să dovedim că nu suntem culpabili, și să părem că suntem altfel, în fața celor care ne văd păcătuind, schimonosiți de păcat, de răutate și de ură.

Noi nu ne asumăm partea noastră de vină, nu răbdăm, nici preț de o secundă, nedreptatea.

Pot fi foarte multe nedreptăți care să ni se facă, în mod obiectiv, în această lume. Este foarte greu să ducem povara nedreptății.

Când vine o greutate asupra noastră, un moment de încercare, noi spunem, la modul de capitulare și resemnare: „aceasta este crucea mea” – cu alte cuvinte nu avem ce să facem, nu o putem evita. Este o atitudine de zdrobire sufletească, dar si de lașitate.

«Hristos va rămâne, pentru robii Săi, același răstignit și împuns, rănile acestea ținându-i loc de podoabe împărătești. Și care dintre oameni s-a lăsat dus de atâta dragoste față de cineva, încât, pentru că îi este drag de acela, să sufere, nu numai bătăi de la el, ci și să îi treacă cu vederea orice nerecunoștință, ba încă să îndrăznească, aceste răni să le considere mai presus de orice?» (Sfântul Nicolae Cabasila)

Pentru a înțelege ce înseamnă crucea, să ne uităm cum și-a asumat Hristos crucea vinovăției păcatelor noastre – El, Cel nevinovat și fără de păcat.

Și-a asumat-o fără să se resemneze, fără să capituleze, fără să spună ceva de felul: „sunteți atât de mulți  aici, pe Golgota, Eu sunt unul singur. Toți vă năpustiți asupra Mea, gurile voastre sunt pline de venin și simt că Mă otrăvesc, privirile voastre par că ar vrea să Mă ucidă, și nu pot rezista, renunț la jertfă...” Nimic din toate acestea!

Hristos rămâne neclintit, fără să se apere în vreun fel. Ar fi avut suficiente motive. Poate că printre cei care strigau, din toate viscerele ființei lor: „răstignește-L!”, erau și din cei care au beneficiat de dragostea Lui, de cuvântul și atenția Lui, însă, cu toate acestea, au decis să fie nerecunoscători.

Jertfa de pe Golgota ni-L descoperă pe Dumnezeu așa cum este El însuși: Dragoste neclintită, ființială, pentru fiecare dintre noi.

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că Hristos nu numai că a suportat suferințele și răutatea oamenilor, ci aceste suferințe și răni le-a considerat a fi «de cea mai mare cinste, răni cu care S-a înălțat la ceruri, încât îngerii, uimiți, văzându-L pe Hristos cu hainele însângerate, în stare de jertfă, au spus: „ridicați căpetenii porțile voastre, ca să intre Împăratul Slavei”». Hristos a considerat rănile și suferințele ca pe mărgăritare de mare preț.

Un asemenea Dumnezeu avem noi, creștinii! Domnul, în bunătatea Lui, răspunde la răutate și ură, cu dragoste și smerenie, fără să riposteze.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de recunoștință pentru activitatea pastorală și edilitară de până în prezent, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru iconom  pe părintele paroh Costel Rezmeriță și a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în reabilitarea și înfrumusețarea locașului de cult.

Sursa: Episcopia Hușilor