Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele secretar eparhial Sofian Gaman, alături de părinți stareți și duhovnici de la mănăstirile din eparhie, și preoți parohi din comunele aflate în proximitatea locașului monahal.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre starea de liniște interioară pe care o dobândește omul prin prezența lui Dumnezeu în viața sa:

«A zis Domnul: Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului că iată Domnul va trece și înaintea Lui va fi vijelie năpraznică ce va despica munții și va sfărâma stâncile. Dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin. Acolo va fi Domnul» ( III Regi  9, 11-12).

Dumnezeu a așezat în inima omului dorul după liniște. Oricât de mult ne-am obișnui cu forfota, cu rumoarea, sunt mult mai multe momentele în care tânjim să se așeze liniștea în sufletul nostru.

Cu cât conștientizăm că păcatul, prin excelență, provoacă multă tulburare și neliniște, multă împrăștiere și risipire lăuntrică, cu atât se va ascuți în sufletul nostru dorul după o viață curată în Dumnezeu, care este sursa unică de liniște a omului.

Când suntem hăituiți de zgomot, când suntem într-o stare în care nu mai găsim sensul vieții noastre, încercăm să recurgem la niște modalități de a ne smulge din vârtejul care ne amețește.

Unii caută să se confeseze prietenilor, alții cred că pot găsi starea de liniște fugind de gălăgia din zonele urbane și căutând locurile de retragere, de liniște.

Alții consideră că pot să găsească liniștea citind cărți de specialitate, care să îi ajute să găsească  un punct de stabilitate lăuntrică.

Sărbătoarea de astăzi este dedicată Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul,  care a fost un proroc de foc, cu o credință atât de puternică încât a reușit să le arate contemporanilor săi unde se găsește sau Cine este Dumnezeul Cel autentic, Cel adevărat, Căruia el îi slujea cu atâta râvnă și dăruire.

Personalitatea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul este una plină de fervoare, de entuziasm și de râvnă pentru autenticitatea credinței celei vii în Dumnezeu.

Prorocul Ilie era o fire tumultoasă, vulcanică (într-o exprimare mai aproape de zilele noastre), dar nu în sensul negativ al cuvântului, ci în sensul de ardere interioară, de energie pentru tot ceea ce este autentic.

Dumnezeu îi descoperă acestui proroc, plin de energie și de fervoare, că i Se arată doar în liniște, în adierea aceea lină de vânt, aproape imperceptibilă. Acolo i Se arată Dumnezeu.

Domnul îi transmite acestui proroc, care este asociat cu energia, cu fervoarea, că El vine în inima unde este multă liniște. Nu S-a arătat lui Ilie, pe Muntele Horeb, nici în tunetele sau fulgerele care despică munții, nici în vijelia năprasnică care sfărâmă stâncile, nici în foc, nici în pucioasă, ci în adierea lină de vânt.

Dumnezeu ne va cerceta dacă vom reuși să ne smulgem din caruselul păcatelor - cele care aduc multă tulburare și multă neliniște. Unde există luptă pentru a ne despătimi, pentru a ne descotorosi și curăți de zgura păcatului, este semn al ivirii liniștii în sufletul omului.

Unii oameni pot fi mai temperamentali, mai energici, însă acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu nu vine în sufletul acelora.

Ilie era o fire temperamentală, dar avea întru sine, în adâncul inimii sale, liniștea lui Dumnezeu. De aceea Domnul i Se descoperă pe Muntele Horeb, și Ilie poate să-L vadă. Însă doar în această liniște.

Liniștea înseamnă starea de limpezire a inimii și a minții. Când suntem tulburați, nervoși și agitați nu putem gândi cu claritate și cu înțelepciune. Luăm decizii de care, ulterior, ne este rușine.

După un moment de tulburare, de furie sau de criză suntem dezamăgiți de modul cum ne-am comportat. Ne este rușine chiar de noi înșine. Parcă am vrea să ne rupem de noi înșine, parcă am vrea să nu ne mai recunoaștem în fața propriei noastre conștiințe. Atât de străin, atât de urât ne comportăm.

Din nefericire, când un om se obișnuiește cu furia, cu nervii, cu starea de agitație, de fapt el nu conștientizează că este victima propriei sale firi. Firea sa păcătoasă, prăpăstioasă și nervoasă este cea care îl acaparează, îl ține ca niște lanțuri, îl ia ca un ostatic - un sclav a tot ceea ce înseamnă tulburare, a tot ceea ce înseamnă neliniște.

Preasfinția Sa a explicat că starea de liniște dobândită prin prezența harului lui Dumnezeu este diferită de starea pe care, aparent, o are un om cu un temperament calm:

Experiența Prorocului Ilie de pe Muntele Horeb este cea care ne încredințează că Dumnezeu vine acolo unde este multă liniște, când încercăm să stăm departe și să smulgem din adâncul inimii noastre toată degringolada și tulburarea păcatelor.

Noi înșine iubim și ne este drag omul liniștit. Nu este vorba de o liniște psihologică, de firile care sunt foarte calme, ci de liniștea din care ne hrănim. Ne este suficient să stăm în preajma unui asemenea om și deja să avem o stare de bine, o stare de așezare interioară. Simpla relaționare cu un asemenea om, care are multă liniște, constituie pentru noi și o formă de a ne evalua, de a ne vedea ca într-o oglindă, de a conștientiza că nu suntem în starea aceea de multă așezare lăuntrică.

Toți iubim liniștea. Este și motivul pentru care alergăm la mănăstiri, în locuri retrase, care sunt umplute de rugăciune.

Sunt nenumărate locuri izolate în lumea aceasta, însă depărtarea de gălăgia urbană presupune să dăm peste un loc în care să fie rugăciune. Locurile în care este rugăciune multă, unde se cheamă harul lui Dumnezeu, sunt cele în care ne înfruptăm din liniște.

Așa este și sufletul omului dacă se roagă, dacă Îl caută pe Dumnezeu, dacă se străduiește, pe cât  îi este în putință, să intre în comuniune cu El, să simtă prezența Lui și să și-o adâncească în inima sa. Devine un om în care se instaurează liniștea, chiar dacă este o fire temperamentală, mai energică.

Dumnezeu este unica noastră sursă de liniște. Oricâte surogate am căuta pentru a găsi vindecare, pentru a găsi o modalitate de a ieși din gălăgie și din tulburare, Dumnezeu este Cel care ne dă liniște.

Dumnezeu, fiind desăvârșit, fără de păcat, este Însăși liniștea. Unde este un mic firicel de păcat, este și neliniște, multă stare de vânzoleală și de viforniță lăuntrică.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că liniștea sufletească autentică pornește din interiorul omului spre exterior, iar nu invers:

Cu cât un om este mai dominat de patimi, și mai ales de păcatul mândriei, cu atât are această predispoziție, și își formează, în timp, deprinderea de a fi nervos și agitat.

Omul smerit, mulțumit cu ceea ce îi dă Dumnezeu, care nu cârtește și nu bârfește, este cel în care se sălășluiește liniștea și foarte multă pace. Nu se lasă tulburat de nimic.

Omul smerit, care lasă ca existența lui să fie brăzdată de această adiere lină de vânt, de zefirul prezenței lui Dumnezeu, este aidoma mării care, atunci când este liniștită, are o frumusețe aparte. Se oglindește în ea cerul și putem vedea toate frumusețile subacvatice. O mare învolburată nu ne va inspira niciodată liniște, cerul nu se va oglindi în ea și nu vom putea vedea nimic din frumusețea pe care o are.

Așa este și sufletul omului când este tulburat, agitat și nervos - ca marea de care ne este frică că nu cumva să ne pună în pericol viața.

Omul nervos ne poate înghiți cu apele agitației lui și ne poate paraliza. Dar primul care se îneacă și se asfixiază spiritual este cel care este agitat, care nu are control asupra nervilor lui și nu are o stare de cumpătare și de abținere. El nu are exercițiul de a se comporta cu foarte multă așezare tocmai în momentele cele mai delicate și care pot predispune la agitație

Unii oameni cred că, dacă se retrag întru un loc izolat, devin, în mod automat, liniștiți. Se înșală, pentru că cel mai greu este să fugim de noi înșine.

Ne purtăm pe noi peste tot și, cu cât vom căuta un loc de izolare, de însingurare, cu atât ne vom întâlni, la modul cât se poate de serios, cu firea noastră. Vom constata că nu liniștea din jurul nostru este cea care ne procură sau ne ajută să fim liniștiți, ci preocuparea și nevoința ca întâi să se instaureze liniștea în noi și apoi să ne bucurăm de cea din jurul nostru.

Părinții filocalici, isihaștii, cei care căutau liniștea (cuvântul «isihasm» provine din limba greacă, înseamnă «liniște»), spuneau următorul lucru: oricât ar fi omul înconjurat de gălăgia exterioară, de rumoare, dacă nu este liniște în sufletul său, chiar dacă s-ar retrage în locul cel mai izolat, el tot neliniștit va fi.

Măsura dobândirii acestei stări de liniște lăuntrică este ca și în mijlocul zarvei, noi să rămânem tot în aceeași stare de liniște cu inima și cu mintea. Acestea sunt din interiorul nostru, nu sunt din afară, sunt ale noastre, și noi le dăm puterea de a ne imuniza, de a ne face o cămașă de forță din liniștea lăuntrică, pentru a nu fi afectați de zgomot și de rumoare.

Să ne dăruiască Domnul, fiecăruia dintre noi, liniștea lăuntrică, pentru că, în felul acesta, Dumnezeu va veni în Horebul inimii noastre și ni Se va arăta ca prezență lină de vânt.

La finalul Sfintei Liturghii, Ierarhul Hușilor a oficiat și o slujbă de Parastas pentru protosinghelul Irineu Bocîncă, fost viețuitor al mănăstirii Florești.

Cu prilejul prăznuirii hramului așezământului monahal, Tetraevanghelul Mănăstirii Florești a fost expus în Palatul Egumenesc, în cadrul Secției de Istorie și Artă religioasă „Episcop Iacov Antonovici”  organizată aici de Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui.

Tetraevanghelul Mănăstirii Florești datează din anii 1578-1596 și a fost realizat la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț, la comanda boierului Gliga din Piatra Neamț. Marele vornic Cârstea Ghenovici, al Țării de Sus, a cumpărat manuscrisul, în formă finală, de la urmașii boierului Gliga. În anul 1596, el l-a ferecat și inscripționat, cu text de danie, pentru înzestrarea ctitoriei sale, biserica „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” a Mănăstirii Florești.

Prețiosul manuscris reprezintă un autentic izvor istoric, care atestă nu numai existența bisericii Mănăstirii Florești, dar și importanța sa deosebită, concretizată prin grija ctitorului de a o înzestra. Caligrafierea sa este în limba slavonă, realizată pe hârtie cu filigran, având 375 de file.

Sursă text și foto: Episcopia Hușilor