† SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler

și Dreptslăvitorilor Credincioși din cuprinsul

Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,

Har, pace și bucurie, de la iubitorul de oameni Dumnezeu,

iar de la noi, părintească îmbrățișare și binecuvântare.

Iubiți frați și surori întru Hristos Cel născut pentru a noastră mântuire,

Iată-ne, prin mila lui Dumnezeu, ajunși, din nou, la vremea de slăvită prăznuire a Nașterii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După perioada de pregătire, premergătoare vremii de prăznuire, tot creștinul cinstește, după credința sa și după moștenirea primită de la înaintași, venirea în lume a Mântuitorului, în timp ce lumea înconjurătoare sărbătorește, în felul ei, publicitar și mercantil, „sărbătorile de iarnă”. Alergătura cotidiană, ce a ajuns la un ritm tot mai frenetic, nu mai lasǎ omului trăitor în această lume, și nici măcar creștinului, energie și timp pentru a se așeza și a zǎbovi, în liniște, și a cugeta la marea Tainǎ mântuitoare pe care o poartǎ marele Praznic.

Dacǎ atenția lumii înconjurătoare este orientatǎ mai mult spre exterior, atenția omului credincios se întoarce dinspre „toată grija cea lumeascǎ” şi se orienteazǎ spre taina prezenței harului lui Dumnezeu, ascuns în inima sa, de la Botez. „Împǎrǎția lui Dumnezeu este înlǎuntrul vostru” (cf. Luca 17, 21), spune Domnul ucenicilor Lui şi, prin ei, ne spune și nouǎ. Prezența acestei taine în inima omului este precum jarul ce mocneşte în vatrǎ, în chip aproape nebănuit, sub cenuşǎ. Și precum jarul are nevoie sǎ fie alimentat, în mod constant, pentru a nu se topi și stinge, tot așa și taina harului, ce-L face prezent pe Mântuitorul Hristos în inima omului, are nevoie de a fi întreținută. Dar cum se poate întreține jarul – harul din inima omului?

Primul și cel mai la îndemână mijloc pentru a nu lǎsa sǎ se topeascǎ şi sǎ se stingǎ harul în inima noastrǎ este pomenirea și chemarea, în toată vremea, a Numelui Domnului. Începând cu Enos, fiul lui Set şi nepotul lui Adam, „Numele Domnului Dumnezeu” este chemat de către om (cf. Facere 4, 26). Este chemat cu nǎdejde. Este chemat cu credință. Chemarea Numelui Domnului devine, astfel, și o mǎrturisire de credințǎ în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Şi, dacă adăugăm, la chemarea Numelui Domnului, „miluieşte-mǎ” sau „miluiește-ne”, adǎugǎm şi pocǎința noastră pentru ce am greșit, pocăința cea atât de necesară pentru sănătatea sufletului nostru. Chemarea Numelui Domnului cuprinde, în ea, credința și încrederea noastră în Domnul și în mila și milostivirea Lui, pentru noi și pentru întreaga lume. Dar ea mai înseamnă și asumarea curajoasă și încrezătoare a propriilor păcate înaintea Celui chemat, contrar neasumării strămoșului nostru, Adam. Prin această asumare, fiecare ipostas uman care cheamă Numele Domnului Dumnezeu se înscrie în șuvoiul care îi cuprinde pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, L-au chemat pe Domnul și, totodată, el este cuprins în asumarea, de către Fiul Omului – Noul Adam –, a tuturor oamenilor, începând cu Adam cel căzut. În acest sens se împlinesc cuvintele Domnului, grăite prin gura prorocului Ioil (3, 5) și a Sfântului apostol Petru (Faptele Apostolilor 2, 21), care zic: „Tot cel ce va chema Numele Domnului se va mântui”.

În Hristos, Care poartă în El întreaga umanitate și împlinește pocăința pe care Adam nu a împlinit-o, fiecare om care se pocăiește îi asumă, în propria lui pocăință, pe toți înaintașii (și pe urmașii!) lui. Hristos Domnul, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu, devenit (și) Fiul Omului, „Care Se pocăiește de răutățile oamenilor” (cf. Rugăciunea lui Manase), asumă, în mod atotcuprinzător, întreg Omul, întreaga umanitate, reînnoind-o, restaurând-o. Chipul cel schimonosit, desfigurat de păcat, al Adamului celui căzut este restaurat în Hristos – Noul Adam și, prin El, în fiecare „pui de om” care s-a îmbrăcat în Hristos, prin Botez. Iar fiecare „fiu al omului” este chemat ca, asemenea Fratelui mai mare – Hristos Domnul, Care, fără de păcat fiind, a luat asupra sa „păcatele lumii” – să-și asume propriile păcate și pe cele ale înaintașilor, spre curățire și înnoire. În acest fel, înnoirea ce vine în om, prin „înomenirea” lui Dumnezeu, se împlinește întru îndumnezeire.

Fiii lui Dumnezeu însă nu își pun doar nădejdea „întru a chema Numele Domnului Dumnezeu” (cf. Facere 4, 26), ci ei se modelează după chipul Fiului Cel veșnic al Tatălui, devenit om, și caută să-I urmeze întocmai și să-și arate iubirea față de El, prin păzirea poruncilor și prin ascultarea cuvântului Lui, după cum El Însuși o spune: „cel care are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește” (Ioan 14, 21) – „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14, 24). În cel care dorește să se asemene Domnului, poruncile Acestuia devin principiul de viețuire, în toate zilele vieții sale și în toate circumstanțele ei, iar cuvântul Domnului devine mai prețios decât pâinea, devine „duh și viață” – căci „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), iar cuvintele Sale „sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63).

Fiii lui Dumnezeu, născuți din nou, „din apă și din duh” (cf. Ioan 3, 5), au ca hrană specifică și corespunzătoare cu noua lor identitate tot ce este duhovnicesc, căci „duhul este cel care dă viață” (cf. Ioan 6, 63). Iar Fiul Tatălui Ceresc le propune, spre hrană, „adevărata mâncare și adevărata băutură”, zicând: „Trupul (Meu) este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură” (cf. Ioan 6, 55). „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54). Așadar, hrănindu-ne cu Trupul Domnului și cu Sângele Lui, viața Lui cea veșnică vine în noi și rămâne veșnic.

Pentru a orândui continuitatea împărtășirii cu Duhul și cu Viața, Biserica, în înțelepciunea ei, prin glasul Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți, a stabilit zicând:

„Toți credincioșii care intră (în biserică) și ascultă Scripturile, dar care nu rămân pentru rugăciune și pentru Sfânta Împărtășanie, trebuie afurisiți (îndepărtați), ca cei care produc neorânduială în Biserică.” (Canonul 9 al Sfinților Apostoli)

Canonul 2 de la Sinodul din Antiohia (338-341) întărește acestea, precizând:

„Toți cei care intră în biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu iau parte la rugăciune împreună cu poporul sau, din cauza vreunei neorânduieli, se îndepărtează de la Sfânta Împărtășire a Euharistiei, aceștia să fie lepădați de Biserică, până când, după ce s-au mărturisit și au arătat roadele pocăinței și s-au rugat cu stăruință, vor putea dobândi iertare.”

Iar Sfinții Părinți Ignatie și Calist Xantopol ne spun:

„Dar, nimic nu ne ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului şi la luminarea minţii, şi la sfinţi­rea trupului, şi la prefacerea amândorura spre o stare mai dumnezeiască, şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor sau, mai potrivit spus, la unirea cu Dum­nezeu cea mai presus de fire, ca împărtăşirea şi cumine­carea (cuminecătura) continuă, cu inimă şi simţire curată, pe cât e cu putinţă omului, cu preacuratele şi nemuritoa­rele şi de-viaţă-făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus.” (Filocalia 8, cap. 91, pag. 201)

Astfel, tot ceea ce privește viețuirea noastră și angajamentul de a trăi după poruncile lui Hristos are un caracter continuu! Continuu chemăm Numele Domnului, continuu păzim poruncile Lui, continuu ne pocăim de răutățile și de căderile noastre, continuu cerem iertare și dăm iertare, continuu ne înfrânăm de la „orice înfățișare a răului” (cf. 1 Tesaloniceni 5, 22) și ne îndemnăm la toată facerea de bine; continuu ne hrănim cu cuvântul Domnului, cu Sfântul Lui Trup și cu Scumpul Lui Sânge, continuu ne păzim inima, mintea și simțurile de „virușii” cei otrăvitori de suflet, continuu ne străduim să avem compătimire față de toată suferința din lume și să păzim iubirea față de Dumnezeu și de om, până la sfârșitul zilelor noastre. În acest fel, asumăm, ne însușim și împlinim, în viața noastră, tot ceea ce Domnul ne-a adus prin înomenirea Sa! Altfel, venirea în lume a lui Dumnezeu nu aduce nici o schimbare în viața noastră, ci rămâne doar un pretext pentru a ne face cadouri, a mânca și a bea cele după obicei, pentru ca, apoi, să revenim la alergătura cea de toate zilele...

Anul 2025 a fost, pentru Biserica noastră, unul plin de semnificații și de aniversări. Am sărbătorit centenarul Patriarhiei Române, întemeiate în anul 1925. Ne-am bucurat de proclamarea solemnă a douăzeci de Sfinți Părinți Mucenici și Mărturisitori, din România, din Basarabia și din Muntele Athos, trăitori în secolul XX. Am sărbătorit jubileul slujirii pastorale pe pământul Italiei, mulțumind lui Dumnezeu pentru faptul că, începând cu anul 1975, la Milano, s-a întemeiat prima parohie ortodoxă românească, iar astăzi, cei peste 330 de preoți sunt prezenți în peste 400 de localități, venind în întâmpinarea nevoilor spirituale ale credincioșilor trăitori pe aceste meleaguri. Pentru toate acestea și pentru toate binefacerile ce s-au revărsat peste credincioșii, monahii și clericii din Episcopia noastră, dăm slavă lui Dumnezeu și îl rugăm să ne păzească, și de acum înainte, și să ne călăuzească pe calea slujirii celei mântuitoare.

Cu urarea ca, în fiecare dintre voi, să se împlinească chemarea cu care Domnul Dumnezeu v-a chemat dintru neființă întru ființare, împreună cu părinteasca îmbrățișare și binecuvântare,

Al vostru întâistătător și de tot binele cel adevărat doritor,

† Episcopul SILUAN

al Episcopie Ortodoxe Române a Italiei