Consecinţele căderii primilor oameni în păcat

După păcat, chipul s-a alterat şi s-a deformat, s-a diluat și s-a întunecat, însă nu s-a desfiinţat, gândul asemănării cu Dumnezeu s-a deformat, dar nu a dispărut.

Învăţătura despre căderea primilor oameni în păcat și despre urmările acestuia este una fundamentală în planul mântuirii. După ce au căzut în păcat, primii oameni sunt scoşi din Eden, urmând să suporte consecinţele păcatului.

Cea dintâi urmare a păcatului în strămoşii noştri, observată de ei, nu a fost simţul vreunei dureri sufleteşti sau trupeşti, ci al goliciunii: „Şi li s-au deschis ochii amândurora, şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Ei au simţit că sunt cu trupul gol, cunoscând astfel, prin ruşinea ce i-a cuprins, în ce prăpastie i-a dus călcarea poruncii divine, căci au căzut din slava de care se bucurau înainte de a mânca din pomul de care nu aveau permisiunea divină de a se atinge. Au pierdut nevinovăția și curăția lor, care le servea drept acoperământ, abundența harului dumnezeiesc care le pătrundea și le umplea toată ființa, precum și dominația asupra întregii creații.

Sfânta Scriptură ne relatează, printre altele, că, după cădere, „Dumnezeu a făcut lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21). Hainele de pielereprezintă un element ce le-a fost adăugat şi nu unul constitutiv, adaus pe care prin învierea spre viaţa veşnică îl lepădăm. Omul fusese creat pentru a trăi o viaţă îngerească, însă prin cădere va duce viața propriei naturi căzute, una care îl apropie mai mult de animalitate. După cădere, trupul omului capătă o materialitate, o grosime şi o opacitate care nu-i sunt constitutive, căci nu le avea înainte de căderea în păcat.De asemenea și slăbiciunile trupului, supunerea lui faţă de elementele lumii materiale, sunt tot urmări ale căderii.

Unii Părinți ai Bisericiiînțeleg prin aceste piei forma firii animale cu care ne-a acoperit legătura noastră cu viaţa sensibilă. În viziunea patristică, hainele de piele exprimă mortalitatea biologică privită ca o a doua natură a omului de după cădere. Prin aceasta înțelegem o nouă stare în care se găseşte omul, de o viaţă în moarte sau spre moarte, căci nu mai are viaţa ca o caracteristică fundamentală a lui, ci există întrucât amână moartea, viaţa lui schimbându-i-se în supravieţuire temporară. Această mortalitate este o caracteristică a naturii iraţionale. Faptul că omul a fost îmbrăcat cu ea coincide cu faptul că a îmbrăcat natura iraţională, că de acum el trăieşte viaţa ei.

În tradiţia Sfinților Părinți există trei direcţii în explicarea hainelor de piele, fiind identificate cu:

- trupurile muritoare şi diferenţiate sexual (Filon, Epifanie, Didim, Ambrozie);

- hainele propriu-zise (Irineu, toţi Părinții antiohieni);

- semnul corupţiei şi mortalităţii (Ipolit, Origen, Augustin).

O interpretare alegorică a veşmintelor de piele găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa. În viziunea acestuia, hainele nu sunt trupurile în sine, ci o anumită calitate a naturii noastre trupeşti care a urmat căderii, o înclinaţie carnală, care-l deosebeşte de omul ideal al creaţiei. Concepția patristică despre faptul că, înainte de cădere primul om era gol, nu se referă la faptul că n-ar fi avut nici carne, nici trup, ci că nu aveaaceastă constituţie mai îngroşată, care face ca trupul să fie muritor şi dur. Mortalitatea este cea care îi este impregnată omului prin aceste veşminte de piele, dar nu este vorba de moarte ca de o cădere în nonexistenţă, ci de mortalitate biologică, de o nouă stare în care se găseşte omul, de o viaţă în moarte, cum am subliniat și mai sus.

Hainele de piele sunt puse de către Părinţii Bisericii în legătură şi cu afectele, simţurile omului şi cu apariţia durerii care este strâns legată de plăcere, apoi cu munca fizică extenuantă, cu suferințele și necazurile care au apărut ulterior căderii. În general, toate activităţile şi funcţiile prin care omul vieţuieşte și dăinuie în această lume, reprezintă conţinutul hainelor de piele.

Dumnezeu Creatorul nu doar preştie și previne căderea omului, iar după aceasta îi administrează unele pedepse coercitive, ci ochiul Său binevoitor continuă să vegheze asupra primilor oamenicând le face cingătorile şi susține întoarcerea la El, folosindu-se de această nouă stare. Oferă această nouă stare relativ pozitivă a hainelor de pieleca pe o a doua binecuvântare omului, adăugând-o ca o a doua natură, naturii lui inițiale, ca omul să poată, folosindu-se în mod corect de ea, să supravieţuiască şi să-şi realizeze vocația sa în Hristos.

Sfinții Părinţi, atunci când vorbesc despre păcatul originar, subliniază faptul că noi n-am moştenit călcarea poruncii, căci ea avându-şi pricina în voia liberă, nu a primit-o nimeni în chip necesar, dar ni s-a transmis moartea, care e şi necesară din pricina căderii, ea fiind înstrăinare de Dumnezeu. Murind primul om, nu mai puteam vieţui nici noi în Dumnezeu. Moartea s-a arătat mai întâi în suflet, stingându-se sau întunecându-se simţirile înţelegătoare şi nemuritoare ale acestuia, prin lipsa bucuriei cereşti şi duhovniceşti,apoi în trup – după nouă sute treizeci de ani.

Scriitorii neptici identifică firea umană a lui Adam cu firea noastră omenească, încât ei vorbesc despre darurile lui Adam ca ale noastre şi alungarea sa din Rai ca alungarea noastră. Prin căderea în păcat a primilor oameni, legătura de comuniune harică dintre om şi Dumnezeu se umbreşte, voinţa omului înclină mai mult spre rău, omul îndepărtându-se tot mai mult de Creatorul său. Sfinții Părinți spun, în general, că în Adam a căzut toată firea noastră omenească, urmările neascultării protopărinților fiind apropriate de noi toți,însă noi nu suntem personal răspunzători nici pentru păcatul lui Adam, pentru că nu ne aparţine, și nici pentru natura omenească păcătoasă sau starea căzută primită după greșeala primilor oameni, nepurtând vina pentru natura păcătoasă pe care o primim. Primind noi existența, odată cu ea primim și vina pentru caracterul ei păcătos, chiar dacă nu noi am adus-o în această starepăcătoasă. Greșeala primordială stă la baza căderii umanităţii, însă, ulterior, fiecare păcătuieşte individual, personal. Păcatul protopărinților este un păcat contractat, moștenitîn firea umană pe linie descendentă de la Adam, nu unul comis, o afectare a naturii umane, nu un păcat personal. Însă, chiar dacă nu am luat noi parte la păcatul protopărinților, ne facem părtași de el, deoarece ei sunt și părinții neamului nostru. Sfântul Chiril al Alexandriei, plecând de la această idee, care subliniază că îmbolnăvirea firii noastre prin Adam, s-a realizat fără noi, menționează că Mântuitorul, prin voia Sa, a tămăduit fără aportul sau contribuția noastră firea noastră omenească, ca să treacă tămăduirea și la noi.

Multe din neajunsurile sufletești sunt urmări ale păcatului originar. Omul duce o luptă aprigă între trup şi suflet, oscilează între aspiraţiile și înclinațiile către cele josnice şi către cele înalte, sublime, ideale, genuine, deci între bine şi între rău. Cu toţii dorim binele, ne entuziasmăm de el, dar săvârşim răul (Romani 7, 19). Cedăm cu ușurință feluritelor tentații, căpătăm deprinderi rele şi ne debarasăm cu multă greutate de ele, pe când însușirile cele bune ni le apropriem cu anevoie şi le pierdem lesne. Toate aceste neajunsuri, precum și necazurile, bolile, suferințele de tot felul sunt consecințe ale păcatului originar şi mărturia tristă, dar certă, a realităţii lui.

Prin căderea sa, omul a atras și creația spre rău, pervertind-o, iar raporturile dintre om și creație devin din ce în ce mai ostile.Din cauza păcatului omului, întreaga fire a fost îndepărtată de Dumnezeu, pervertindu-se şi înstrăinându-se de El.Prin căderea omului, creaţia s-a opacizat. Ea a devenit mai degrabă un zid într-o anumită măsură opac între noi şi Dumnezeu. Creația trebuia să constituie un vehicul sau mediu către cunoașterea și mărirea lui Dumnezeu, nu să fie preferată și așezată în locul Făcătorului și Ziditorului Dumnezeu. Astfel toată zidirea a fost afectată, maculată şi adusă la stricăciune de către om, care a avut de la Dumnezeu menirea de a fi nu numai regele ei, ci și preotul acesteia.

După ce a mâncat din pom, Dumnezeu i-a oprit omului accesul la pomul vieții și l-a scos din Rai ca nu cumva, după ce ajunsese să cunoască şi binele şi răul, să mănânce din pomul vieţii şi să devină nemuritor, şi răul să nu mai aibă astfel sfârşit. Prin moartea pe care Dumnezeu o hotărăşte El pune sfârşit răului. Răul nu există în sine, ci el este determinat, intrând în lume prin neascultarea omului.

După păcat, chipul s-a alterat şi s-a deformat, s-a diluat și s-a întunecat, însă nu s-a desfiinţat, gândul asemănării cu Dumnezeu s-a deformat, dar nu a dispărut. Dacă s-ar fi distrus chipul lui Dumnezeu din om, mântuirea noastră n-ar mai fi fost posibilă. Dacă s-ar fi desființat chipul lui Dumnezeu din om, atunci omul s-ar fi pierdut cu totul în lumea animalelor şi nu mai merita din partea luiDumnezeu dragostea ce s-a arătat prin Întruparea Logosului. Dar n-a fost aşa. O scânteie din chipul lui Dumnezeu a rămas în om, după cum mărturisește întreg corul de Părinți ai Bisericii, precum și întreaga istorie a omenirii.

Concluzia pe care o trage Sf. Grigorie de Nyssa cu privire la învăţătura despre consecinţele căderii primilor oameni în păcat este următoarea:„cum nu va suspina ca un nenorocit cel ce-şi va compara ticăloşia de acum cu fericirea de atunci? Cel aflat la înălţime a fost înjosit; cel plăsmuit după chipul Celui ceresc a luat chipul pământului; cel rânduit să împărăţească s-a robit; cel zidit spre nemurire a fost desfăcut de moarte; cel ce petrecea în desfătarea raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor şi al durerilor; cel dăruit cu nepătimirea şi-a însuşit viaţa pătimaşă şi întinată; cel nestăpânit de nimic şi stăpân pe sine e stăpânit acum de atâtea rele, încât nu e uşor să-i numărăm pe tiranii noştri” (Opt omilii la Fericiri, omilia a treia).

Conchizând, subliniem că urmările acestui păcat al protopărinţilor sunt multe la număr şi se raportează unele la suflet, altele la trup, altele la starea din afară a omului și toate la creație care are în centrul ei, omul. Prin călcarea poruncii, omul s-a îndreptat mai mult spre creație decât spre Creator, a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragoste față de materie, s-a lipit de plăceri ca și cum acestea ar fi esențiale în viața lui, și-a apropriat coruptibilitatea și a ajuns pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, având nevoie de legături trupeşti şi de naştere seminală.

Vindecarea naturii umane căzutes-a realizat prin Întruparea, Jertfa şi Învierea lui Hristos şi însuşirea de către fiecare creștin a roadelor acestora.

De la același autor

Ultimele din categorie