Când spunem că Cincizecimea dintâi a creștinismului, atât de atent descrisă de Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Sfinților Apostoli, a născut Biserica trebuie să fim atenți la ideea că nu o sărbătoare naște Biserica, ci Duhul Sfânt. Pogorând în taina cotidianului, desăvârșește prezența lui Dumnezeu Treime Sfântă în lume, între oameni și în firea umană, restaurată prin Domnul Iisus Hristos după voia Tatălui. Oricum am încerca să cuprindem frumusețea clipei și oricât am încerca să o surprindem pe retina imaginii istorice ne va fi greu, tot mai greu. Poate și din acest motiv, al utilei dar nedoritei uitări, Dumnezeu Cel în Treime Preamărit, ne-a dăruit Biserica. Tainele, Liturghia, slujirile ei și tot efortul iconologic în care Lumina Învierii se revarsă peste noi. Dar a dăruit – Bisericii și Lumii deopotrivă – un dar al Cincizecimii continue, o incredibilă cupolă de omenie îndumnezeită prin care face credibilă Evanghelia și Împărăția Sa: Sfinții!

Duminica acesta suntem chemați să vedem cu ochii noștri posibilul Împărăției. Îi pomenim pe toți pentru că nu îi știm pe toți. Nici măcar cu numele dar cu trăirea ori împlinirea lor umană, cu incredibila lor fidelitate față de chemarea Fiului: Fiți Sfinți, precum Tatăl nostru Sfânt este! Nu e o alternativă, ci unica alternativă. Nu e o posibilitate, ci unica împlinire a umanului din noi. De aceea simțim greutatea zilelor noastre. Nu. Nu măsura sfințeniei am pierdut. Ci dimensiunea cuminte a omeniei. Pentru că Cincizecimea este lecția fundamentală dată prin acest adevăr. Dumnezeu nu îndumnezeiește locuri, ci oameni. Sfințește tot ce privește mântuirea omului dar nu admite fanatismul ori idolatrizarea Sa – cu atât mai puțin a oamenilor – ca formă de trăire a Împărăției Sale. Nu. Nu pentru orgolioși cu ifose se așează în mijlocul cosmosului locuit Biserica. Ci pentru a fi mereu transformatorul plin de energie necreată al vieților acelora care iau în serios mântuirea sufletelor. Iar numele lor s-a născut din întâlnirea cu Izvorul Binelui și Sfințeniei. Cu Izvorul iertării. De aceea îi văd pe sfinți ca niște prisme de iertare așezate în lacrima curăției. 

Mereu auzim și vedem cum Sfinții încurcă. Ei sunt jaloanele pline de har ale devenirii lumii și nu pot fi alungați din gândirea simbolică și sacră a omenității. Nu există popoare fără drepți, fără oameni care să vestească voia lui Dumnezeu când se tulbură văzduhurile de duhurile ciudățeniei de vorbărie idolatră din care și noi, acum, ne hrănim ideologiile, sufocându-ne de mireasma putreziciunii unor haite care sfâșie cu minciuna adevărul. Sfinții sunt opusul caricaturii. Sunt icoana. Prezența lui Dumnezeu. Și oricât de tare i-ar tulbura mulțumirea de sine pe cei care-i înjură, pentru noi, așezații în tihna sfințeniei lor, ei sunt aerul nostru, intensiva noastră resuscitare în Harul lui Dumnezeu. 

Trecând prin Țară am descoperit morminte și sfinți la tot pasul. România este o țară de morminte și sfinți, de gospodari stinși cu arma în mână și hieratici rugători ce-și află liniștea în lumina firidelor de duh ce ne sunt mănăstirile ori altarele. M-am gândit des, mai ales în ultimii ani, o fi imposibil să se fi născut sfinți la bloc? Pe platformele industriale de altădată? O fi imposibil ca nenea și tanti care au stat cu mine la coadă la pâine până în 1989 să fi atins sfințenia? Mai cu seamă că la omul sărac pâinea are cinci colțuri. Și satură din ea gurile celor ce o cer. Oare oamenii care au muncit acolo în fabrică, în vopsitorii ori la turnarea oțelului, vânzătoarele din magazinele sărăcite de un regim orbit de nimic ori profesorii, da, ei, scriitorii din fiecare din noi, o fi imposibil să se fi așezat între sfinți la vremea plecării? Când merg acasă, la Brașov, și privesc cartierul în care am crescut ori culmea înverzită a Șcheilor nu am nici o îndoială. Că am crescut cu sfinții aproape. Desprinși de pe ziduri dar lipindu-se de cei iconizați pe ele. Știu ce înseamnă să trăiești, copil fiind, într-un cartier fără locaș de închinare. Fără clopot să te cheme ori toacă să stihuie a Înviere. Dar i-am văzut pe oameni iubindu-și munca, pruncii, păzindu-se de hoție și de minciună. Legându-se de fiecare strop de tămâie scos cu greu la iveală în câte o zi de sărbătoare. Nu neg. Cartierele noastre de odinioară miroseau a ulei încins și a forjă, a motorină râncedă și uneori a disperare cumplită. Dar duminica ori în sărbători o geană de cer se desprindea să lucească sărăciei noastre. Prea săraci ca să nu dăruim, mereu bogați de bucurii mici, decente, ne purtam Biserica în fiecare icoană. Și rugăciunile bunicilor sunt parte din realizările noastre prin care ne-am ridicat, încet și cu liniște, la statura vieții de acum. 

Pentru cei care nu văd sfințenia, nu pot să mai zic nimic. Dar vouă vă zic simplu: Deschideți-vă inimile și bucurați-vă! Trec pe lângă noi cei care cuprind Raiul în viața lor. Plecăciune și îngenunchere. Când vom veni Acasă, în cele din urmă, vă veți mira cât de plină de oameni este Împărăția Cerurilor. Care se deschide mereu dinaintea noastră, cu fiecare Liturghie și icoană și Taină și slujire... Bucurați-vă! Să-i redăm Țării strălucirea de Cer!