An de an, la mijlocul lui iunie ne reîntâlnim cu „omul complet al culturii române”, Mihai Eminescu, comemorându-l la data mutării la cele veșnice. În amintirea poetului, vă îndemn să zăbovim asupra monumentalei sale opere, ca să descoperim ori să redescoperim alte valențe ale gândirii sale geniale. Dat fiind faptul că este sfârșit de an școlar, unul cu multe încercări, vă propun câteva fragmente din opera sa publicistică referitoare la învățământ și la problemele pe care le semnala atunci poetul în sistemul educațional românesc. Și asta pentru că, ori de câte ori îl citim pe Eminescu, îl regăsim tonic, surprinzător și mereu actual.

Dintru început, să reamintim că Eminescu a cunoscut, poate ca nimeni altul, problemele școlii românești căci, la 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului și cultelor, îl numește revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, funcție deținută până-n 4 iunie 1876. Îi revenea obligația ca, de două ori pe an, să inspecteze 152 de școli din cele două județe și să îndeplinească sarcinile administrative ale cancelariei revizorului. Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă. Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.

Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică și metodica predării diferitelor discipline. A manifestat un necontenit interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor și condițiile lor de viață, militând în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ. 

Multe dintre problemele de astăzi ale învățământului românesc poetul nostru național le semnala, profetic, în urmă cu peste un veac. De exemplu, discutata chestiune a unui curriculum școlar supraîncărcat o regăsim în preocupările gazetarului Eminescu. Acesta, cu mult discernământ, face o analiză pertinentă a problemei în cauză: „În urma încărcării programelor cu fel și fel de studii elementare și neelementare din domeniul celor mai deosebite științe... liceul nu mai este un institut de educație, ci unul al învățării pe de rost a mii de lucruri care n-au nici un efect asupra dezvoltării normale a inteligenței sau asupra formării caracterului... Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numirile speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nimic mai iubitoare de adevăr nici mai îndemânatică de a judeca și de-a distinge drept de strâmb” (În urma încărcării programelor, Timpul, 22 august 1880). 

Chiar și problema salarizării personalului didactic a abordat-o în mai multe articole: „Școala noastră este rea – iată o temă adesea repetată de ziarele politice ori cele literare; cu toate acestea puțini au aflat cauzele adevărate ale decadenței învățământului nostru public. Pentru a ajunge profesor de gimnaziu ori de liceu se cer cel puțin acum (în timpul poetului n.b.) studii academice, adică 18-20 de ani de învățământ continuu. În schimbul unei retribuții neînsemnate se cer garanții de capacitate. Cauza decadenței școlii românești este dar delăsarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral și al țării întregi” (Școlile noastre sunt rele..., Timpul, 24 iulie 1882). „Retribuțiile profesorilor, cu toate reclamațiile adresate Ministerului și Camerelor, au rămas tot cum erau acum cincisprezece ani, deși prețul obiectelor de subzistență s-a împătrit (D. Vasile Boerescu a depus... , Timpul 23 martie 1883). 

Eminescu nu pledează doar pe creșterea lefurilor profesorilor, ci și pentru o continuă perfecționare a acestora: „Profesorii trebuie să se specializeze. Din simpli absolvenți ai facultăților din simpli licențiați, ei trebuie să devină cu timpul învățați adevărați în ramurile lor și să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate” (Camera a primit.... Ziarul Timpul, 22 februarie 1883).

Iată doar câteva aspecte care nu fac decât să ne demonstreze că, într-adevăr, Eminescu este inepuizabil atât în scrisul său, cât și în gândirea sa. Din tot ce ne-a rămas de la Eminescu despre școală deducem că el vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.