Identitate virtuală

După capcana jocurilor cu violenţă declarată şi debordanta obscenitate care ocupă lacomă întreaga dimensiune a vieţii omeneşti, oferta imobilizării în scaun pare o normalitate liber consimţită.

„Când eram eu de vârsta ta nu era aşa!”

Cât de familiar răsună aceste cuvinte în urechile tinerilor de toate vârstele şi de pretutindeni. Şi este un adevăr rostit răspicat cu multă demnitate, alteori cu delicateţe şi inocenţă. Mulţi dintre cei care am păşit peste pragul treizecist am petrecut destul de mult timp în atmosfera satului, dacă nu cumva ne-am născut şi crescut în sânul lui. Şi în copilăria noastră lucrurile stăteau altfel decât stau astăzi. Eu unul am uneori tendiţa copierii şi actualizării dictonului rostit în debut. Şi nu îmi e ruşine de acest fapt, fiindcă e un adevăr, un adevăr care se transformă în cutumă.

Îmi amintesc de primul contact cu internetul, de faimosul şi prea puţin cunoscutul Mirc. Un soi de elefant preistoric, un mamut al comunicării, un stră-stră-străbunic al cotidianelor Facebook sau Twitter. De primele ore de comunicare virtuală. O încântare atunci. Şi acum. Atunci vorbeam cu prietenii din cealaltă parte a oraşului. Acum cu prietenii din Alaska, Insulele Capului Verde, Chile sau Noua Zeelandă. Şi nu numai.

Atunci împleteam cartea şi hărţile cu câteva minute săptâmânale pe internet. Acum aproape la fel. Poate ceva mai mult pe calculator, cu acte, fotografii, publicistică.

E clar: o evoluţie explozivă, un bombardament de informaţie care ne atinge în fiecare moment. Unii spun că e rezultatul creşterii inteligenţei, alţii că e lucrarea maleficului. Şi definiţiile sau părerile pot continua. O fi din toate câte ceva sau poate e altceva. Eu sunt mulţumit de acest canal de comunicare fiindcă mă apropie de cei plecaţi în lume şi întăreşte legătura cu familia – biserica – de acasă. Fiindcă îmi oferă o informaţie rapidă, chiar dacă nu şi foarte bine documentată.

Singurul meu regret este dezavuarea realităţii şi înlocuirea ei cu virtualul. Cuvinte ortografiate grosolan, expresii anapoda, lipirea de scaun în detrimentul discuţiilor în grupuri de prieteni, inventarea unui set de nonvalori ridicate la rang de virtuţi. Într-o lume apatică, strigătele normalităţii înglodate în „libertatea de expresie şi conştiinţă” descoperită de asociaţii libertine şi inconştiente sunt acoperite de lozincile unei independenţe singularizate de democraţia care nu respectă majorităţi ci interese. Şi cele mai multe, dacă nu toate, sunt prezente în virtual. E cel mai uşor să ocupi o minte în virtual, fiindcă a oferi şi nu a vinde iluzii ca altădată, într-un spaţiu iluzoriu precum internetul, nu necesită timp îndelungat şi nici alte resurse. Sclavia virtuală nu mai e o modă ci un modus vivendi. Pentru mine nu e un pericol fiindcă doar credinţa mea, credinţa în Hristos, este un mod de viaţă. Creştinismul nu e religie, ci viaţă. Oferta irealului nu este variată ci exagerată, este cuceritoare şi sufocantă. În virtual poţi să îţi cumperi cărţi sau doar să le citeşti, în virtual poţi discuta cu altcineva sau poţi să îţi scrii gândurile, în virtual poţi să asculta muzică sau poţi învăţa să o cânţi; am făcut referinţă doar la câteva aspecte şi am încercat să aleg câteva din zona pozitivă.

Biblioteca este azi, în mare măsură, un accesoriu pe care se aşează praful. Cuvintele schimbate în fugă înlocuiesc cu succes afecţiunea părinţilor pentru copii. Webcam-ul se impune în detrimentul privirilor sincere dintre îndrăgostiţi. Şi am pomenit aceste realităţi doar ca să echilibrez balanţa.

După capcana jocurilor cu violenţă declarată şi debordanta obscenitate care ocupă lacomă întreaga dimensiune a vieţii omeneşti, oferta imobilizării în scaun pare o normalitate liber consimţită.

Omul trece printr-o transformare. Petrece din ce în ce mai multe ore în faţa calculatorului. Se şi roagă în faţa lui. Cui? Lui Dumnezeu pare-se, citind rugăciuni şi ascultând liturghia. Oare? Cu tot respectul pentru persoanele imobilizate şi pentru cele cu dificultăţi de mişcare, pe care le port cu dragoste în rugăciuni, omul are tendinţa să îşi ofere voluntar un handicap. Handicapul de a fi virtual. Ochi împăienjeniţi, spate cocoşat, degete prelungite care mângâie realitatea ca pe o tastatură, gemete în loc de vorbe, fiindcă singurele cuvinte sunt prescurtările şi semnele de punctuaţie combinate în fel şi chip, nemişcare îmbătrânind prematur trupul şi sufletul. Nu e frustrare şi nici xenofobie în afirmaţia următoare dar am impresia că asistăm la un Hallowen generalizat, deşi abia am ieşit din atmosfera nefastă stropită cu sânge şi schimonosită de durerea care ar trebui să ne bucure şi să nască zâmbete, conform învăţătorilor mediatici.

Pavel, Sfântul Apostol Pavel, îi îndruma pe corinteni spre căutarea celor de folos (1 Corinteni 6, 12), spre normalitate, iar pe galateni spre iubire şi spre ferirea de idolatrizarea trupului (Galateni 5, 13). Astăzi noi inserăm deşteptarea şi cumpătarea în contextul unei vieţi care trebuie trăită cu bucuriile şi tristeţile ei. De fapt doar cu bucuriile ei, fiindcă şi în întristare există bucurie. Fiindcă bucuria ca şi tristeţea ne fac vii, ne arată reali, palpabili. Fantasmagoria unui cont pe o reţea socială nu ţine de relaţia mea de comunicare cu cei din jur. Nu comunic în mod viu? Nu pot fi în comuniune. Nici parte din comunitate. Iar în însingurare nu există cuminecare. Hristos nu poate fi în mine fiindcă eu nu iubesc decât iluzia sau doar imaginea-mi proprie proiectată în lumea moartă care „trăieşte” dincolo de ecran. Ne închidem în noi, devenim singuri şi în această trăire oricine poate fi singur chiar dacă este însoţit. E singur în doi sau mai mulţi.

„Când eram eu de vârsta ta nu era aşa!” Ce bine!

Citește alte articole despre: prieteni, comuniune, internet, comunicare

De la același autor

Ultimele din categorie