În viața credincioșilor, mai ales în preajma marilor sărbători de peste an, se strecoară adesea anumite tradiții populare care, deși par a fi autentice, nu au temei în învățătura Bisericii noastre dreptmăritoare. O astfel de cutumă se referă la starea sufletelor celor ce au decedat și sunt înmormântați în Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Despre ei se spune că ar avea „cerurile închise”, iar cei care pleacă dintre noi în Săptămâna Luminată ar avea „cerurile deschise”. O astfel de concepție, deși răspândită în anumite zone, nu se sprijină nici pe Sfânta Scriptură, nici pe tradiția patristică, ci exprimă mai degrabă o interpretare simbolică dusă în mod greșit în planul realității duhovnicești.

În învățătura ortodoxă, relația omului cu Dumnezeu nu este determinată de un moment calendaristic, ci de starea lăuntrică a inimii sale, de credința și de comuniunea sa vie cu Hristos. Mântuitorul Însuși ne învață limpede că Împărăția lui Dumnezeu nu este o realitate exterioară, condiționată de timp sau de spațiu, ci una lăuntrică: „Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Această afirmație răstoarnă orice concepție mecanică sau magică despre mântuire. Nu există „zile privilegiate” în sensul în care Dumnezeu ar deschide sau ar închide cerul în funcție de calendar, ci există o deschidere permanentă a harului pentru cei care Îl caută cu sinceritate.

De altfel, întreaga iconomie a mântuirii arată că, prin Jertfa și Învierea Domnului Hristos, cerurile au fost deschise pentru întreaga omenire. La Botezul Domnului „cerurile s-au deschis” (Matei 3, 16), iar acest moment nu este unul izolat, ci prefigurează restaurarea comuniunii dintre Dumnezeu și om. Prin Cruce și Înviere, această deschidere devine deplină și definitivă. Hristos spune: „Eu sunt ușa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10, 9). Așadar, „ușa” nu se deschide și nu se închide în funcție de zilele anului, ci rămâne deschisă prin Mântuitorul Hristos pentru toți cei ce cred în El.

Mai mult, Sfântul Apostol Pavel afirmă că nimic nu poate despărți pe om de iubirea lui Dumnezeu: „ nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39). Dacă nici moartea însăși nu poate închide accesul omului la Dumnezeu, cu atât mai puțin o anumită zi sau perioadă din calendar ar putea avea o asemenea putere. Ideea că cerurile ar fi „închise” într-un anumit interval contrazice direct această mărturie apostolică. În același duh, tâlharul de pe cruce primește făgăduința mântuirii nu pentru că se afla într-un moment liturgic favorabil, ci pentru că inima lui s-a deschis către Hristos, cel Răstignit și Înviat: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Acest „astăzi” nu este unul calendaristic, ci unul existențial: clipa întâlnirii vii cu Dumnezeu. În orice moment al vieții și al morții omul poate intra în această comuniune, dacă se întoarce cu sinceritate către Domnul.

Sfinții Părinți subliniază în mod constant că mântuirea este rodul unei vieți trăite în pocăință și iubire, nu al unor împrejurări exterioare. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu nu caută momentul, ci inima omului. În Omiliile sale pascale, el proclamă cu putere că „toți să intre în bucuria Domnului”, indiferent de momentul în care au venit: fie de dimineață, fie de seară, fie în ceasul al unsprezecelea. Această chemare universală arată că harul nu este limitat de timp, ci se revarsă asupra tuturor celor care răspund.

În tradiția liturgică ortodoxă, Săptămâna Luminată este într-adevăr o perioadă de bucurie deosebită, în care slujbele sunt marcate de lumină, de cântări pascale și de simbolismul ușilor împărătești deschise. Însă această „deschidere” are un sens simbolic și teologic: ea exprimă biruința lui Mântuitorului Iisus Hristos asupra morții și deschiderea Împărăției pentru întreaga lume. A interpreta acest simbol ca pe o realitate strict fizică, în sensul că doar în acele zile „cerul ar fi deschis”, înseamnă a reduce bogăția teologică a  Învierii Domnului  doar la acele zile  de bucurie pascală. 

În același mod, Săptămâna Sfintelor Pătimiri este un timp de adâncă pocăință și reculegere, în care Biserica ne cheamă să însoțim pe Hristos pe drumul Crucii. Nu există însă nici o învățătură care să sugereze că în această perioadă harul ar fi retras sau că accesul la Dumnezeu ar fi limitat. Dimpotrivă, tocmai această săptămână ne arată cât de adâncă este iubirea lui Dumnezeu, Care Se jertfește pentru lume. Cum ar putea fi „închise” cerurile tocmai atunci când se descoperă, în mod suprem, iubirea lui Dumnezeu pentru om? În realitate, adevărata „deschidere” sau „închidere” a cerului se petrece în inima omului. Dacă inima este împietrită, dacă omul trăiește în nepocăință și în îndepărtare de Dumnezeu, atunci el însuși își închide accesul la har. Dacă însă inima este smerită, credincioasă și plină de iubire, atunci cerul este deja deschis înlăuntrul său. De aceea, cuvântul Domnului rămâne criteriul ultim: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Așadar, nu ziua morții hotărăște soarta veșnică a omului, ci felul în care el a trăit și s-a pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Moartea nu este un accident al calendarului, ci o trecere în veșnicie, în care omul duce cu sine ceea ce a lucrat în viața sa: credința, pocăința, iubirea. În acest sens, putem spune că „cerurile sunt deschise” permanent pentru cei care au cerul în inimă, pentru cei care trăiesc în Hristos și cu Hristos.