Materia înduhovnicită

Când Cain și Abel și-au îndreptat privirea spre Dumnezeu sau spre ei înșiși și au simțit în inima lor o nevoie firească să ofere (sau să se ofere), să se prezinte în fața lui Dumnezeu cu ceva, n-au găsit nimic mai bun decât tot ceea ce El le dăruise, adică din „roadele și belșugul pământului“.

Când Cain și Abel și-au îndreptat privirea spre Dumnezeu sau spre ei înșiși și au simțit în inima lor o nevoie firească să ofere (sau să se ofere), să se prezinte în fața lui Dumnezeu cu ceva, n-au găsit nimic mai bun decât tot ceea ce El le dăruise, adică din „roadele și belșugul pământului“. Fiecare dintre ei s-a identificat cu ceea ce oferiseră și de atunci s-a fundamentat actul de jertfă; e drept, o jertfă substitutivă, așa cum va fi de acolo înainte până la venirea și jertfa lui Iisus Hristos. Nu s-au găsit pe ei înșiși dar au găsit în darul lui Dumnezeu ceea ce îi definea. Este cam același lucru pe care îl facem și noi astăzi.
Dar atunci, când vorbim de modul intuitiv de cunoaștere și simțire, se pare că a fost un gest revelator, acela că destinul omului este legat ființial de destinul materiei, al lumii în întregime dacă vreți. Omul a fost născut de la început fără a-i fi fost tăiat cordonul ombilical, nici față de Dumnezeu, nici față de materie. Și de atunci încearcă disperat să rezolve această problemă, nereușind de multe ori, poate pentru că nu își pune problema la adevăratele ei dimensiuni.
Uneori a încercat să o rupă de tot cu Dumnezeu acordând prea mare atenție materiei și logicii ei, fizicii într-un cuvânt, alteori crezând că, dezicându-se de toate, nu chiar lepădându-le cum au pretins, vor avea întâietate într-o împărăție numai de ei gândită.
Au fost și cazuri fericite când oamenii au înțeles că fac parte dintr-un univers care este în totalitate al lui Dumnezeu și care are fundament divin, care au știut să creeze relațiile naturale, firești, între ei și materie, au știut să și-o asume și s-o tragă după ei, înduhovnicind-o după propria măsură.
Aici intrăm în universul creștin al creației, în lumea care știe, poate nu în totalitate, dar acum discutăm de partea bună a lucrurilor, că materia și materialnicul nu pot fi lăsate la voia întâmplării, pentru că nu pentru asta au fost create, ci știe că trebuie să se îngrijească de toate, cu măsura cuvenită. E drept, trebuie făcută o diferență, materia ține de creația lui Dumnezeu pe când materialnicul e o creație a omului. Dar ambele sunt niște realități pe care, desconsiderându-le, nu putem decât greși.
Dacă omul este ridicat la o statură nouă, un nou Adam, amintiți-vă că Dumnezeu nu lasă nici materia de izbeliște, ci o cinstește atât de mult cât să-i menească o transformare calitativă: „va fi un cer nou și un pământ nou“. Și să nu uităm de asemenea că, prin materie, ajutorul lui Dumnezeu devine concret.
Gândirea creștină și mai ales cea ortodoxă (că nu degeaba îi spune dreaptă sl\vire) vine cu o viziune integratoare în ceea ce privește materia și problemele legate de ea. În cultul ortodox, rugăciunea, cuvântul de binecuvântare asociat materiei, nu face decât să descopere adevăratul destin al acesteia. Materia devine din nou, ca și în vremurile paradisiace, mijloc de comunicare cu Dumnezeu și de cunoaștere a Lui.
Foarte important aici este cultul divin așa cum este regăsit în viața Bisericii și căruia e bine să-i acordăm atenția cuvenită. În cultul ortodox găsim toată materia, sub formele ei esențiale, pusă sub rugăciunea omului și sub harul lui Dumnezeu. Apă, lumină, untdelemn, pâine și vin, asemeni elementelor primordiale ale anticilor, căci și ei au intuit toate acestea și au avut parte de revelația naturală, sunt aduse înaintea lui Dumnezeu ca materii ce mijlocesc comuniunea dacă sunt consacrate. Rolul lor didactic și revelator este evident. Excludeți din cult materia și acesta va deveni sec și fără finalitate.
Tradiția Bisericii a rodit un buchet de rugăciuni de binecuvântare ce cuprinde întreaga creație. Toate cele din gospodăria omului și prin aceasta însăși viața lui trebuie și sunt binecuvântate. Lucrurile toate trebuie exorcizate pentru a putea fi folosite spre zidire.
Materii ca apa, pâinea, vinul, untdelemnul sunt universale, sunt folosite de către toți sub o formă sau alta. Ele pot fi un alfabet comun tuturor. Ne putem întâlni în Împărtășanie, în pâine și vin, cu cei de alte neamuri, cu cei ce, aparent, suntem străini, necunoscuți. Aceste materii pot fi liantul ce ne unește într-o Biserică ce este una, sobornicească și apostolească.
Destinul materiei nu poate fi despărțit de cel al omului, și să nu vă duceți cu gândul la călugări și pustnici, căci ei tocmai asta ne învață; ei au luat lumea și au dus-o dincolo de limitele ei pentru a o aduce înapoi lui Dumnezeu îmbogățită; îmbogățită cu partea omului.
Să nu fim ipocriți și superficiali crezând că lepădându-ne, până la urmă într-un mod formal, de materie și de ce ține de ea am rezolvat problema. Nici partea cealaltă nu e mai fericită, cea care crede că făcându-se robi materiei o va epuiza și o vor depăși. Sisif cară pământul în spate de mii de ani și nu e cu nimic mai fericit. Depinde de direcții, depinde de înțelegeri, de asumări.
Poate că în societatea de astăzi, modernă, riturile religioase, împănate cu multe părți materiale, se înfățișează ca rămășițe ale unui trecut îndepărtat, ca mărturii ale unui folclor depășit sau doar ca niște practici impuse. Sensul lor nu mai este întotdeauna limpede. Ține de misiunea Bisericii să redescopere oamenilor adevărata lor relație cu materia și cu lumea în general. Și întreg cultul ortodox, această manifestare a omului în legătura lui cea mai tainică cu Dumnezeu, poate face acest lucru, cu toată bogăția lui, dacă este săvârțit corect și explicat cum se cuvine. El închide și împlinește acest cerc: Dumnezeu- om - materie.
 

Citește alte articole despre: creație, Adam, împărăție, statură

De la același autor

Ultimele din categorie