Punte de început a Paștelui Crucii ne este Evanghelia Liturghiei din Marea și Sfânta zi de Luni (Matei 26, 3-35). Începutul ei este mai mult decât de ajutor lămuririi perioadei de acum. Ucenicii Îl întreabă pe Iisus, care ședea – deci, învăța – pe Muntele Măslinilor care este semnul venirii Sale și al sfârșitului veacului. Iar El le răspunde, mai întâi, printr-o atenționare: Vedeți să nu vă amăgească cineva! Preîntâmpinând, parcă, epoca de manipulare în care omenirea se află mereu în preajma marilor momente de tensiune. Aducând aminte că El, Mesia cel Adevărat și Unic, nu se întrupează în toate simulările mesianice și în toate caricaturile de pătimire. Aviz oricărui cultivator de amintiri din viitor Hristos avertizează asupra conținutului de adevăr al sfârșitului. Descrierea care urmează, numită „apocalipsa de la Matei”, seamănă teribil cu toate momentele de istorie în care omenirea își pierde simțul omenirii. Fie că pornește de la lideri aceasta, fie de la oamenii de rând, știi că finalul înseamnă epuizarea omeniei, diluarea ei până la pierdere totală. Și că, la ceastă diluare contribuie falsul umanism și mesianismul de pripas care zgândăre ideologic, dar ucide orice urmă de demnitate în Hristos a vieții care i se supune. Dacă deschidem ochii bine asupra momentelor grele ale Țării, vedem cum ne schimonosim postirea prin ideologizare forțată a reacțiilor, cum ne probăm limita cunoașterii în ciudate alcătuiri de „ideoplastie” cu ifose duhovnicești. 

Apune seara zilei de luni și se deschide prăznuirea zilei de marți. Ne despărțim de Hristos Vestitor al Apocalipsei – cuvintele ultime sunt: „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece...” – și ne întâlnim cu trădarea care cere, parcă, sfârșitul omenității. Evanghelia Utreniei – care se citește la Denie (Matei 22, 15-46; 23, 1-39) – începe confirmând temerea de epuizare a omeniei din textul anterior: „În vremea aceea au ținut sfat fariseii ca să-L prindă pe Iisus în cuvânt...”. Capcana este una politică: se cuvine sau nu să dăm dajdie Cezarului? Domnul Hristos fandează inteligent, dar oare când nu o face, peste mintea fariseilor și irodianilor, camarile religioase și politice, răspunzând pentru veșnicie: „Dați, deci, cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”. Este cuvântul care ar fi trebuit să ne vindece de orice idolatrizare umanului oricât ar fi el de strălucitor. De orice alienare politică a nădejdii și, nu întâmplător, Mântuitorul insistă pe aceste aspecte de viață duhovnicească. El știe că, atunci când factorul politic aliniază factorul religios suferă poporul, iar când factorul religios aliniază factorul politic există riscul uciderii lui Dumnezeu. O știe pentru că „preștie” toate ale Săptămânii Pătimirii Sale. 

Ispitirea Domnului Hristos spre a fi prins în cuvânt pare principala preocupare a ideologilor puterii de la Palatul lui Irod și de la Templu. Îi vedem pentru prima dată luptând în alianță împotriva Unuia care le scapă analizelor lor de comportament. Hristos nu se dă victimă, să ne înțelegem, și nici nu dă lecții de smerenie închipuită. El este Smerenia Întrupată și asta face diferența dintre El și orice altă victimă. Nu spune nici o clipă: Vai Mie! Știe că Este Cel care ridică păcatele lumii și că este Mielul adus spre junghiere de Tatăl pentru izbăvirea noastră de păcate. Nu acționează niciodată rupt de această conștiință și nici nu lovește cu starea Sa de viață, asemenea unui ciocan perfid, peste fragilitatea vieților noastre. El ne crește pentru Împărăție, nu o impune prin mijloace manipulative. Ne dăruiește Împărăția, nu ne-o promite și atât. Nu este Promițătorul, ci Mântuitorul. Ne vrea cu El. Pentru aceea, Evanghelia Liturghiei de marți are ca miez cuvintele are ne reamintesc: Întrucât ați făcut (sau nu) unuia dintre acești frați mai mici, Mie ați făcut (sau nu)! (întreg textul Matei 24, 36-51; 25, 1-46; 26, 1-2). De aceea, derutarea săracilor ori furtul prin documente de la analfabeți – de exemplu – devine culpă de duh nu doar de intenție. Rana produsă credulului devine tumoră socială și ucide competența democratică a unui neam. 

Suntem pe cale spre Golgota. Îl aflăm pe Hristos interogat, năimit să facă pe istețul politic. Domnul se ține departe de toată nebunia minții umane avide de putere. Nu, nu vrea puterea, pentru că țelul propovăduirii Lui este Împărăția veșnică. Nu nuanțele de întuneric, ci Lumina!